Frânturi din el - Colleen Hoover - Citate favorite (5)

 Am citit cartea asta încă din primele zile ale anului, am început-o că nu aveam somn și n-am ai putut s-o las din mână până nu am terminat-o.

Colleen Hoover este una din autoarele mele preferate, și cred că am citit tot ce a fost tradus la noi din scrierile ei. Nu aș putea spune care este preferata mea dintre cărțile ei, unele le-am tot recitit, altele le-am citit numai o dată. Știu că ”Verity” a fost cartea care mi-a plăcut cel mai puțin, dar nu aș putea spune că nu mi-a plăcut cum a fost scrisă ci mai degrabă că nu mi-au plăcut personajele, genul acela de oameni.

„Frânturi din el” este cartea pe care am citit-o cel mai repede, dar cu un puternic impact asupra mea. Pe cât de ușor de citit a fost pe atât de impresionantă. Mi s-a părut foarte educativă, plină de învățăminte și surprinzătoare că niște persoane atât de tinere pot da dovadă de o maturitate deosebită. Dacă ar fi să trag/ să extrag o morală din această carte e că o alegere aparent banală poate avea consecințe chiar foarte mari.

Cartea descrie povestea unei foarte tinere mame care nu a avut nici parte de prea mult noroc în viață și din cauza panicii, adrenalinei şi panicii intră într-un fel de transă/șoc și acționează într-un instinct ... care o face să ia deciziile greșite. În consecință ajunge la închisoare, motiv pentru care își pierde drepturile părintești asupra fiicei pe care o naște în închisoare. După ispășirea pedepsei încearcă să ajungă în preajma copilului și să dovedească că merită să facă parte din viața acestuia.

Kenna: „Nu am văzut niciodată o poză a lui Diem. Nu știu dacă seamănă cu mine sau cu Scotty. Are ochi albaștri sau căprui? Zâmbetul ei e sincer sincer, ca al lui Scotty? Râde așa cum râd eu?

Oare e fecicită?

Sper din suflet că e fericită. Vreau să fie fericită.

Am încredere totală în Grace și în Patrick. Știu că l-au iubit pe Scotty și e evident că o iubesc pe Diem. Au iubit-o încă dinainte să se nască.

Au început să lupte pentru custodia ei din ziua când au aflat că eram însărcinată. Bebelușul nici măcar nu avea plămâni, dar ei erau pregătiți să se bată pentru prima ei suflare.”

Ledger: ”Când ajungem la blocul unde stă, opresc mașina, dar las motorul pornit. Kenna nu dă semne că vrea să coboare. Am crezut că o să sară din camionetă încă dinainte să opresc mașina de tot. Așa cum a făcut și aseară. Se pare că are ceva de spus.[...]

Diem seamănă cu ea. Fiindcă nu prea aduce cu Scotty, am presupus că fetița seamănă mai mult cu maică-sa, dar până azi nu mi-am dat seama cât de mult. Amândouă au părul șaten-roșcat, drept, fără bucle. Diem a moștenit ochii mamei ei.

Poate de asta intuiția nu-mi dădea pace aseară. Subconștientul meu a recunoscut trăsăturile alea.

Cînd Kenna se uită la mine, simt dezamăgire. Când e tristă, Diem seamănă incredibil de mult cu ea. E ca și cum aș avea-o în fața ochilor pe Diem adultă.

Nu-mi convine că persoana pe care o urăsc cel mai mult pe lumea asta îmi aduce aminte de omul pe care îl iubesc cel mai mult”

Ledger: ”Nici nu mai știu despre ce vorbesc. Mă chinui să-mi adun gândurile. Sunt descumpănit pentru că s-ar putea să aibă dreptate. Atunci a încercat să-i abordeze pașnic, dar eu nu am lăsat-o.

-Chiar dacă n-ai venit aici ca să le-o iei pe Diem, Patrick și Grace nu-s destul de puternici încât să dea ochii cu tine. Kenna, i-au oferit lui Diem o viață bună. E fericită și în siguranță. Nu-i de ajuns?[...]

-Alte mame din închisoare mi-au spus cum o să fie. Mi-au zis că o să fiu dusă la spital, ca să nasc, și c-o să am parte de două zile împreună cu ea. Două zile întregi, doar ea și cu mine.[...] Imediat după naștere au fost nevoiți s-o transfere la alt spital, în unitatea de terapie intensivă pentru nou-născuți.[...] N-am apucat să mă uit în ochii omulețului pe care eu și Scotty l-am creat.

-Kenna...

-Taci! Nu contează ce vrei să-mi spui. Abține-te! Aș minți să zic că n-am venit aici cu speranța ridicolă că mă vor primi în viața ei și voi avea vreun fel de rol. Știu că Diem e acolo unde trebuie să fie. M-aș fi mulțumit cu oricât de puțin. Aș fi recunoscătoare s-o pot privi, chiar dacă mi s-ar fi permis doar atât.[...] Uneori mă întreb ce ar spune Scotty, dacă ne-ar vedea. Sper că nu există viață de apoi, fiindcă, dacă există, probabil că Scotty e singurul om trist din rai.[...]

Cuvintele astea mă zguduie. Mi-e teamă ca are dreptate. De când Kenna s-a întors aici, a devenit cea mai mare teamă a mea. Am început s-o văd ca pe femeia de care Scotty era îndrăgostit, mai degrabă decât ca pe femeia care l-a lăsat să moară.[...]

Mă așez iar lângă ea. Deschid aplicația foto, apoi folderul în care păstrez toate pozele mele cu Diem. O deschid pe cea mai recentă -am făcut-o aseară, la cină- și îi întind telefonul.

Niciodată nu mi-am imaginat cum e atunci când o mamă își vede copilul pentru prima oară. La vederea pozei, Kenna rămâne fără suflare. Duce o palmă la gură și începe să plângă.

Chiar în fața ochilor mei, Kenna se transformă. Parcă aș fi martor la clipa în care devine mamă. Cred că e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată.

Mă simt ca un monstru fiindcă n-am ajutat-o să trăiască experiența  mai devreme.

Iartă-mă, Scotty”

Postarea participă la ”Jocul de luni” ce constă în redarea unor Citate favorite, joc găzduit acum de Suzana.