Cartea chiar este o carte pentru copii, ușor de citit, o carte despre credință și speranță, despre empatie și respect, despre onoare și promisiuni.
„Uneori misterioasă, alteori sumbră, dar în cele din urmă plină de speranță, Elefantul magicianului ne amintește că, până și în cele mai întunecate clipe, nu totul este pierdut” (School Libray Journal)
În orașul Baltese, după război, oamenii și-au cam pierdut credința, și speranța, sunt mai tot timpul posomorâți, preocupați doar de viața de zi cu zi. Aici trăiește orfanul Peter Augustus Duchene, crescut de un fost soldat, Vilna Lutz, care îl pregătește să devină un soldat la rândul său. Când în oraș apare o ghicitoare, Peter cheltuie bănuțul primit pentru a cumpăra mâncare ca să afle răspunsul la o întrebare care îl bântuie: sora lui mai trăiește? Și cum poate să o găsească. Răspunsul ghicitoarei pare halucinant : „Urmărește elefntul!”. Ce elefant? Așa ceva nu există, cred locuitorii orașului.
Și totuși, în acea seară, în clădirea operei se afla un magician ce încerca să înveselească mulțimea aristrocraților prezenți. Într-o ultimă încercare de a smulge un zâmbet de pe chipurile lor, magicianul o cheamă pe scenă pe doamna Bettine LaVaughn cu intenția de a-i oferi un buchet de crini, dar în același timp cu speranța de a face cea mai uimitoare scamatorie a vieții sale. Și reușește, dar nu cum s-ar fi așteptat nici el: prin tavanul operei cade pe scenă, zdrobind picioarele doamnei LaVaughn, o elefănțică.
În același timp, la orfelinatul surorilor, o fetiță, Adele, începe să viseze elefantul care vine să o ia să o ducă acasă.
Leo Matiene, un polițist în carte, ofițer în garda contesei ce conduce orașul în film, locuiește în aceeași clădire cu Peter și îl ajută să vadă elefantul, iar mai apoi să obțină elefantul. Peter e singurul care vede tristețea elefantului (nu acolo era locul lui și îi era dor de casă) și deși la început voia elefantul doar ca să-și găsească sora, într-un final realizează că cel mai important e să ducă elefantul acasă, că orașul Baltese nu e potrivit pentru el.
Până aici și cartea și filmul sunt asemănătoare. Dar mai departe sunt diferențe majore. Modul în care Peter obține elefantul este diferit și din punctul meu de vedere mai credibil în film. Cine a făcut animația a avut marea inspirație să introducă în poveste un rege căruia îi plăceau lucrurile imposibile, inclusiv apariția elefantului. El e cel care decide că dacă Peter va trece trei probe imposibile, atunci elefantul va deveni al lui. Astfel Peter dovedește că nu întotdeauna ceea ce pare imposibil chiar este imposibil.
Deși animația sugerează mult mai multă magie decât cartea, momentul întâlnirii dintre Peter și sora lui, Adele, tot mai credibil pare în film decât în carte. Sau poate că mi-a plăcut mai mult mie povestea din animație.
Ca și recomandare... le-aş recomanda pe amândouă, cartea mai ales copiilor. Ei sunt tentați să treacă peste anumite detalii în film, dar în carte, citite, vor înțelege mai mult ce înseamnă cinstea și onoarea, ce înseamnă o promisiune făcută (datorie curată, spunea un proverb).
„Ceva mai târziu, în aceeași noapte, când lumânarea se stinsese, camera era cufundată, în beznă, iar bătrânul militar sforăia în patul lui, Peter Augustus Duchene stătea întins pe salteaua lui de paie, pusă direct pe podea, uitîndu-se în tavan și zicându-și: El minte, ea minte, el minte, ea minte.
Cineva minte, dar nu știu cine.
Dacă ea-i cea care minte, cu poveștile ei caraghioase despre elefanți, atunci sunt exact cum a spus Vilna Lutz: un prost- un prost care crede că va apărea un elefant și mă va duce la sora mea moartă.
Dar dacă el minte, atunci sora mea e în viață.
Inima îi bătu cu putere în piept.
Dacă el minte, atunci Adele trăiește.
- Sper ca el să fie mincinosul, spuse Peter cu voce tare, adesându-i-se întunericului.
Iar inima lui, uimită de o asemenea trădare, năucită după ce fusese pus în cuvinte cu asemenea sentiment total nedemn de un militar, i se zbuciumă în piept mai tare de data asta.” (fragment din carte)
Postarea participă la ”Jocul de luni”
