Prieteni buni!

 Dacă prietenia e mare... se doarme îmbrățișat. 

 Mai întâi se frământă bine locul, apoi ne întindem confortabil:

Și dacă suntem norocoși, ni se răspunde cu afecțiune...

Flori și „floricele”

 Tot pe fugă sunt și azi pe aici, dar măcar am ajuns la laptop să pun poza zilei, editată chiar. Sper să ajung să le înlocuiesc și pe cele de zielel trecute pe care le-am încărcat direct de pe telefon, needitate dar măcar să pot pune poze zilei așa cum mi-am propus. 

Pentru azi am ales niște lalele roz cu alb, vedetele din ultimele zile din acest sortiment de flori.

Și două „floricele” speciale, de soi maidanez, dar tare îndrăgite pe aici:

Se camuflează bine, nu?

Niște somnoroși

Azi, 2 februarie, se sărbătorește Ziua ursului, o zi de ce care sincer nu știam că există la noi. Cunoșteam doar Ziua marmotei după filmul cu același nume, care se ține tot azi. Ca și în cazulmarmotei, și Ziua ursului este legată tot de predicțiile meteorologice. Se spune că pe 2 februarie, ursul iese din bârlog și dacă nu își vede umbra, atunci pleacă în pădure, semn că se apropie primăvara. Dacă în schimb e soare și ursul își vede umbra, se sperie de aceasta și fuge repede în bârlog, semn că iarna va mai dura 40 de zile.

Din ceea ce am văzut pe net pe la grădinile Zoo din țară, s-au organizat activități speciale cu ocazia acestei zile. Dacă nu ar fi fost zi de scoală și aș fi stiut din timp poate că m-ar fi tentat să ajung și eu la o astfel de Zoo. dar există și „la anul”.

Și cum eu nu am un urs, doar vreo cinci ursuleți, doi negri mai mari și trei mai mici, dacă e să mă iau după corportamentul lor, se pare că iarva va mai dura, ținând cont că era soare și domnii mei căutau confortul casei. Și pentru că vorbim de blănoții aceștia mici, profit să vă spun că Porto se simte mai bine, sper să nu trebuiască să ajungem la veterinar deloc. Nu se împacă el cu litiera, de câte ori o folosește se ascunde, îi e frică să nu-l certăm, dar deja știe că seara trebuie să urce la etaj să doarmă.

Dar voi? Aveți ceva „ursuleți” care să vă prezică vremea?

Consemnat ... în casă

 Efectiv se pare că la noi nu se poate altfel, dar parcă am făcut vreun contract cu ... ceva/cineva, nici nu știu ce anume, dar permanent cineva e „în pioneze”. Dacă nu-i om, atunci e vreun blănos care a pățit ceva. Acum râd pur și simplu de mine sau cu mine (fac haz de necaz), dar am ajuns să am permanent o cutie de medicamente pt tratamentul „ocazional”, doar că se schimbă medicamentele și destinatarul.

De data asta e din nou Porto. Nici nu știu ce să mai cred, dacă e răcit iar sau are altceva. Nu mai știu dacă am scris pe blog, dar și-a început anul cu o rană în gât, una urâtă că nu mai mânca și sângera în gât. Am ajuns la veterinar, a luat tratament, în 3 zile era ok, deși am dus tratamentul până la capăt. Nu a terminat el bine, că am răcit eu. Acum mi-a trecut mie și ... pare că el nu respiră bine din nou. Doar strănută și pare înfundat pe nas. I-am dat tratamentul de la ultima răceală, pe care îl urăște, abia îl mai țin să-i pun picături și să-i dau siroul pe gât. E un sirop pe care ar trebui să-l ia timp îndelungat de două ori pe zi, la 12 ore. E imposibil de administrat la program, că învață ora și nu mai vine acasă. Oricum, de mine a început să se ascundă, îmi urmărește mâinile ca nu cumva să mă apropii de el cu ceva pastile. Motanul ăsta o să ajungă să mă urască din suflet. De asta și încerc să-l țin în brațe fără să-i dau pastile, sau să-l mângâi de câte ori trec pe lângă el, să înțeleagă că nu sunt doar aia care în mintea lui îi bagă tâmpenii pe gât.

În disperare de cauză de ieri îl țin în casă. Forțat! Și domnul e foarte nemulțumit. Dar ținându-l în casă mereu cu mine (noaptea trecută a dormit aproape pe pernă cu mine) am observat că sforăitul lui nu se manifestă mereu. În somn mai văzusem că își găsește poziții să respire ușor, dar treaz ... șuiera mereu. Și totuși nu. Dacă își ține capul ridicat într-un anume fel nu se mai aude nimic. Mă întreb ... oare chiar e răcit sau are alte probleme? Parcă văd că iar se cere o vizită la veterinar.

Dar până atunci, să încheiem într-o undă mai veselă, iată cum mă așteptau felinele mele să ma întorc acasă săptămâna trecută :

O zi de sărbătorit

 Aveam azi un plan relativ bine stabilit. Știam exact ce vreau să fac și la ce ore. Doar că ... planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg. În curând va fi ziua mea și de obicei în perioada asta a lunii făceam o petrecere, sărbătorind cu această ocazie mai multe evenimente importante din familia mea. Anul acesta însă nu am avut chef să fiu gazdă. Chiar am zis că nu fac nimic. Ieri am și plecat de acasă la ziua unui prieten. 

Dar când ai prieteni buni, aceștia vin la tine și neinvitați special. Stabilisem cu ei să ne vedem azi după amiază. În consecință, mi-am făcut planul zilei în funcție de ora stabilită. Dimineața a decurs normal, programul obișnuit de lecții și pregătiri. Apoi am început să fac pregătiri pentru musafiri. Chiar dacă musafiri ziseseră că vin doar în trecere, eu nu pot sărbători fără să pun o masă. Tortul îl făcusem de aseară, unul din preferatele mele care se face simplu și fără coacere: tort de biscuiți înmuiați în cafea cu cremă de mascarpone și Nutella. 

Pentru masă nu planificasem ceva extravagant, doar ceva copănele de pui și coaste de porc la cuptor, cu garnitură de legume,  tot la cuptor, și salate de legume crude. În principiu fără aperitiv, să-mi fie și mie mai simplu. După ce am terminat programul de lecții de dimineață, mi-am făcut ordine, am așezat masa să fie gata și la insistențele soțului am am pus o parte din carne la cuptor. Avea și el dreptate că era soare și deci mergeau fotovoltaicele, chiar dacă după părerea mea era prea devreme. Am organizat repede și cum să le țin calde până la ora potrivită (am primit de la o doamnă dragă mie un vas cu capac cu suport pentru lumânări sub el care să țină vasul cald), am rugat domnișoara cea mică să-mi mai facă o tartă simplă și mă pregăteam să urc la etaj să mă ocup de hainele de călcat și ceva organizare prin șifonier.

Dar de aici s-a stricat planul meu pe restul zilei. Musafirii mei m-au anunțat că vor veni mai devreme. Inițial cu o oră. Ok, hai că e bine, am timp bine că am pus carnea aia la cuptorul de afară. Se face și prăjitura și mă ocup de legume, dar tot am timp să  urc la etaj măcar jumătate de oră. Apoi că vin și mai devreme. Zic ok, hai si așa. Și am confirmat chiar de două ori noua oră, dar am realizat din discuție că vor veni mai devreme și față de ora respectivă. 

Din păcate chiar am avut dreptate. Am petrecut o după amiază plăcută, la urma urmei sunt prieteni buni, doar că au obiceiul acesta să vină mai devreme, iar pe mine începe să mă enerveze puțin pentru că nu pot face toate pregătirile înainte de sosirea lor. Așa s-a întâmplat și azi. Chiar dacă era ușor de pregătit ceea ce îmi propusesem, există acei timpi necesari de gătit cu care nu te poți juca. A trebuit să ajustez astfel meniul, am renunțat la legumele la cuptor (bine că nu le curățasem) și am pregătit repede un piure de cartofi.

Seara am încheiat-o în familie, cu blănoșii mei dragi din nou în casă. M-am relaxat jucându-mă cu cei doi „negri mititei” ce abia așteptau puțină atenție. Între timp fetele mi-au dat cadoul lor, un puzzle 3D pe care mi-l doream foarte mult. Planificasem să-l comand pentru Crăciun, e momentul când mă răsfăț singură cu cadourile pe care mi le doresc. Mă bucur că mi-au făcut ele această bucurie. Abia aștept să găsesc timpul să îl montez.

La „TV”

 

Bellei în special îi place să stea să urmărească tot ce se petrece dincolo de gard, indiferent ce parte de gard. Când era mică și putea merge în grădina de legume (toamna și iarna are voie) se ducea în spatele grădinii și urmărea minute bune rațele vecinului. Mereau avea o poziție de parcă privea la televizor. 

De atunci mereu spunem că Bella e la „TV”, fie în grădină fie la poartă. De data asta i-a avut tovarăși pe Nero și Porto.

Un scurt update despre Nero

 Noaptea trecută a trecut cu bine pentru Nero, s-a descurcat cu conul afară și nici nu a mai avut probleme cu șoldul. Mă întreb dacă nu cumva în prima noapte să nu fi fost nimic reumatic ci doar un fel de cârcel. L-am observat că doarme foarte mult pe partea aia. Oricum e un șmecher. Când ajung acasă și deschid voliera se preface că nu se poate ridica. Și stă acolo până intru eu în casă. După maxim 5 minute îl văd că merge singur prin curte fără nicio problemă. Cred că a descoperit că dacă are probleme cu mersul, noi ne impacientăm și-l ținem în casă la căldură. Șmecher mare.

Cu rana lui de pe falcă însă lucrurile nu erau deloc roz dimineață. Albe de la spray sau roșii de sânge. Dar nu-mi plăcea deloc cum arată și nu mă lăsa să-l spăl și să-l curăț. Am încercat să-l mai tund și deja se întorcea să mă muște. Cred că reacționa la durere, că imediat ce vedea că sunt eu, ferea el colții înainte să-mi iau eu mâna. Iar dacă vedea sau auzea spray-ul, fugea sub masă să nu ajung la el. Am vorbit la cabinetul veterinar să mă duc cu el din nou. De disperare eram dispusă și să-l las acolo ca o internare.

Când a văzut că e rost de plimbare, parcă deja nu mai avea nimic. Chiar și-a luat și singur lesa, numai să urce mai repede în mașină. S-ar fi urcat singur, dar se impiedica de con. Ba chiar și spre cabinet a mers ușor, de parcă știa unde merge. Acolo însă a încercat să-și facă de cap. El e obișnuit cu soțul doamnei doctor și cu fiul acestora. Pe doamna, nu știu de ce dar o mârâie mereu, așa că fără botniță nu se poate. Chiar și așa, azi a fost nevoie de 4 persoane să-l ținem ca să i se curețe bine toată zona rănită. Așa cum bănuiam, era mult mai mare decât se văzuse inițial, dar măcar mi l-au curățat ei bine și i-au făcut tratament. Doamna doctor i-a oprit medicația primită inițial și l-a trecut pe injectabil. I-a făcut vreo patru injecții, un antibiotic, anti-alergic și un fel de calmant. Mâine trebuie să mergem iar pentru tratament și dacă va fi bine, va reveni iar pe pastile. Acum acasă are doar niște calmante de luat.

Cert e că în seara asta arăta mult mai bine, s-a mai umezit, dar doar puțin în două locuri mici din zona ce nu fusese tratată deloc până azi. Dar fiind deja curățat bine la cabinet, am putut să-i aplic doar crema primită și să-i dau cu spray, deși încă îi e frică de el. Sper că doctorița să aibă gura aurită și mâine să fie ultima zi de injectabil. 

Peripeții cu blănoșii nostri dragi.

Regula spune că weekendul este pentru odihnă și relaxare nu? Nu mă pot plânge, am avut parte și de relaxare, cu odihna... mai îmi trebuie un weekend imediat după acesta. În schimb, peripeții am avut weekendul acesta pentru încă trei de-acum înainte.

Vineri a fost povestea cu Nero și cu rana lui care cumva mi-a stricat feng-shui-ul interior. Cu alte cuvinte, făceam ce trebuia să fac, dar cu mintea mai mult la ce a pățit Nero, mai ales că știam că a doua zi urma să rămână singur acasă. Seara, după ce i-am aplicat tratamentul, i-am dat să mânânce, i-am pus conul și am ieșit afară la treburile noastre. Mai întâi ne-am dus în casa bătrânească, ce funcționează pe post de depozit, să luăm o cutie de legume ce trebuia s-o facem cadou cuiva la care am mers sâmbătă. Am luat ce ne trebuia, închis/încuiat casa, am trimis un copil în casă să ducă cadoul și pe celălalt cu Nero în curte că se lovea cu conul lui de tot ce întâlnea în cale, iar eu am rămas în grădinița de acolo să plantez niște dovlecei. Fetele mi s-au alăturat aproape imediat, așa că am terminat repede și ne-am putut muta în grădina mare să punem și prazul. Ne-am mirat noi că nu e Fifi de față să caute greieri, dar era Porto și am crezut că a plecat după „gagici” (are el o pisicuță pe care o mai aduce și pe acasă). Nici faptul că nu a fost lângă Nero cu ceilalți nu a fost neobişnuit, că nu prea stă lângă Porto. 

Noaptea a trecut repede și cum trebuia să plecăm devreme, sâmbătă dimineața ne-am grăbit să le facem tratamentele lui Nero și Porto și să plecăm. Când am văzut că Nero nu se poate ridica.... sincer nu mai vroiam să știu nimic. Am povestit ieri cum a fost cu el. Ce n-am povestit e că în timp ce duceam bagajele la mașină, o trimit așa pe negândite pe domnișoara cea mare la cealaltă casă să mai ia o cutie să i-o duc mamei mele cadou. Aveam ceva pregătit, dar atunci pe loc am zis să mai adaug ceva. Și cum îmi vedeam eu grăbită de bagaja, vrând să plec mai repede să mă pot întoarce mai repede, mă strigă copilul cu un pic de panică în voce și cu Fifi în brațe. Cred că m-am enervat instant că eu mă grăbeam și ea sta de Fifi. Și cum mutulica mea uneori vorbește doar în propoziții de un cuvânt nu înțelegeam ce vroia de la mine. Discuția noastră, peste gardul dintre curți:

- Mama!

- Da!

-Uite!

-Da, ce-i?(văzând-o cu Fifi în brațe)

-Fifi!

-Și???!!!!! Lasă-l în pace!

-În casă!

-Ce??

-Era în casă!

-.......????!!!

-Era închis în casă!

-Ăăăăă....

Îngrijorată de ce pățise Nero nici nu remarcasem că Fifi nu apăruse la masa de dimineață. Nici fetele nu se îngrijoraseră, motanii nu sunt mereu dimineața acasă. Dar pe mine în acel moment parcă m-a lovit ceva în cap. Am realizat că fusese cât pe ce să rămână închis în casă mult și bine. Mergem rar acolo și de obicei ne însoțește împreună cu câinii. Dar de data aceasta nu l-a văzut nimeni că a intrat în casă și cum are prostul obicei să se furișeze pe lângă noi, a rămas acolo peste noapte. După o zi de deplasare, preocupată de Nero, mai ales că l-am găsit cum l-am găsit, nici nu știu dacă, descoperind că nu vine Fifi la masa de seara, m-aș fi dus să-l caut în casa veche. Cineva acolo sus a avut grijă să-l găsim la timp.

Noaptea trecută Nero a dormit în casă cu mine în living. Împropriu zis dormit pentru mine. Se pare că îmbătrănesc serios și devin și rea de somn și arțăgoasă.  Azi doar o plimbare în oraș m-a liniștit cumva. Dar să revin la Nero. A reușit să treacă noaptea fără să se scarpine, doar cu o singură ieșire afară pentru nevoile fiziologice. Dimineață s-a întâlnit cu Bella la micul dejun, o Bella care l-a așteptat cu nerăbdare să iasă și care nici nu s-a atins de bucata ei de pâine până nu a ieșit și Nero.

Ce simpatici sunt împreună! Touși după ce au mâncat, fiind încă răcoare afară, l-am luat pe Nero iar în casă și l-am lăsat fără con. La tratament nu mai vrea să stea, îi e frică de spray și fuge de mine, se ascunde sub masă. Cumva-cumva, am reușit dimineața să îl păcălim iar, dar nu i-am mai dat cu spray-ul ci cu baneocin cu antibiotic. A stat cred că vreo jumătate de oră când într-o fracțiune de secundă a reușit să se scarpine dar până am ajuns eu să-l opresc .... Cârpele curate pe care le aveam pregătite pentru a-l curăța s-au umplut instant de sânge. Ca să-i opresc sângerarea am apelat la făină, un leac băbesc din bătrâni (noroc că-mi spusese soțul despre el). De durere Nero nici nu vroia să ne lase să-l mai atingem și deja scosese colții la mine.

I-am pus vrând-nevrând din nou conul și se pare că trucul cu făina a funcționat. Seara, la curățat a stat liniștit până a auzit spray-ul. După ce l-am spălat, l-am curățat cu betatină, iar spray-ul l-am dar pe un tampon demachiant și cu acel tampon i l-am aplicat pe rană. În acest fel a acceptat și cățelul. Dar conul devine deja nelipsit. Mă bucur că a găsit metoda cum să doarmă, de băut apă poate și poate chiar și să mănânce având conul pus. E dificil să îl tot dăm jos că atingem și rana. Acum remarc că face ce face și stă cu rana pitită de noi.

 

Și uite așa, Nero a furat și azi lumina reflectoarelor, care trebuiau să-l urmărească pe Fifi, cel pe care era să-l dăm dispărut. Domnul și-a început ziua verificând patul lui Nero de noaptea trecută. Se doarme bine, mai ales dacă e în casă. 

Și-a făcut tura de lupte cu Porto în casă, nu știu de ce se aleargă așa numai în casă, dar iar mi-au umplut covorul de păr. Nu le-am făcut poze și iar uitam dacă nu-mi reamintea iar piticotul cel mic: Azi se presupune că Fifi a împlinit un an. Nu știm exact când s-a născut, dar a ajuns la noi pe 14 iunie și părea un pisoi în vârstă de o lună, așa că în carnet am trecut 14 mai.

L-am sărbătorit cu o porție de conservă dimineață și cu o bucată de carne seara. În rest doar l-am smotocit un pic când a vrut să vină la noi.

La mulți ani, Fifi!🥳

Laleaua înfășată (tot Nero)

După cum vă povesteam ieri, blănosul nostru drag, decanul de vârstă al trupei, s-a ales cu o frumusețe de con specific animalelor de companie, motiv pentru care îți atrăsese porela de Laleaua Neagră. Azi a făcut ce-a făcut si s-a „rebrenduit” - Laleaua înfășată.

Dar să începem cu începutul, adică cu aseară și consecințele conului. Nu neg că își face datoria aia pentru care a fost pus, sa-l împiedice să se scarpine. Dar ca orice lucru are si dezavantaje.

În primul rând, aseară am uitat noi adulții de con si când ne-am retras în casă am închis ușile verandei unde dorm blănoșii noștri. Ei au ușița lor specială, ferită de bătaia vantului care se închide singură după ei și pe care ei o deschid cu capul. Ei bine ușița asta a lor este lată cat e câinele. Conul...e dublu. Prin urmare după vreo 2 - 3 ore am descoperit și noi că Nero nu poate iesi afară și chiar avusese nevoie mare : s-a oprit la primul pom imediat ce i-am deschis ușile.

Prin urmare peste noapte am lăsat un set de uși deschise ca să aibă acces afară oricând are nevoie. Din păcate datorită nopților „calde” din aceasta luna de mai, dimineață draga noastră Lalea neagră nu se putea ridica de jos. E cunoscut faptul că iarna frigul îi afectează imediat soldurile dar chiar nu mă așteptam să i se întâmple și acum.

Rana pe care și-a făcut-o ieri, este amplasată pe falcă fix sub lobul urechii, și cum labradorii țin urechile lăsate, e mai greu de „ventilat” acel loc. În plus conul parcă i-a ținut urechea lipită de cap, iar dimineață rana era destul de umedă.

Din nefericire pentru el noi azi a trebuit să plecăm de acasă, treburi planificate de mult ce nu sufereau amânare și necesitau și prezența noastră a tuturor. Nu avea cine să rămână acasă cu el. Am cântărit opțiunile avute și am sperat eu că am ales varianta cea mai bună. I-am aplicat tratamentul prescris ieri de medic, l-am lăsat fără con și cu veranda cu ușile închise. Știam că va sta la căldură și își va reveni cu șoldul. Și chiar așa a și fost. Merge din nou , deși nu perfect încă. Din păcate tratamentul fiind la început, nu a fost de ajuns să-i atenueze senzația de mâncărime și în consecință și-a făct o rană foarte urătă și de 3 ori mai mare decât ce avea dimineață.

Punând în balanță gravitatea rănii acum cu probleele reumatice de care se tot lovește, încă mai cred că am ales bine dimineață, chiar dacă rana aia îmi complică mai mult mie existența. E clar, peste noapte nu îl pot lăsa cu conul - ușile alea deschise i-ar pune caăam în privința mersului. Să îl las afară fără con...iar îl găsesc dorind cu rana prin praf sau cine țtiu pe unde și cu siguranță scărpinat. Am improvizat un fel de bandaj care să ii țină urecea departe de rană și l-am îmbrăcat la sfatul veterinarului cuun tricou de-al nostru. Și uite așa Laleauna noastră înfășată a tras biletul câstigător către o noapte petrecută în casă. Până acum văd că stă liniștit și nu mai încearcă să se scarpine. S-a așezat lângă pat și doarme, chiar dacă mai oftează uneori.

 

Mâine va trebui să poarte iar conul pentru că nu pot sta permanent cu el, dar măcar voi fi acasa să-l supraveghez.

Și pentru că nu-mi ajungea unul, în noaptea asta voi avea încă un coleg de cameră : Porto cel fornăit, aflat și el sub tratament de răceală, deși tind să cred că domnul suferă mai degrabă de niște alergii de primăvară. Dar parcă nu pot sa-l trimit afara când celălalt stă în casă. Și-așa Bella plânge și latră la ușă după Nero.

PS: scuze dacă nu răspund la mesaje zilele astea. S-a adunat obosela multă, psihică mai ales și nu mă pot concentra, iar litere se apucă se danseze pe ecran.Văd că și netul sau laptopul îmi fac figuri. Deja doar pentru postarea asta mi-a luat dublu ca timp că se tot blochează browserul. În parte e si vina mea că țin multe taburi deschise că tot zic că acolo trebuie să raspund la mesaj sau să loas un comentariu la vreun articol. 

PSS: să nu uit să vă povestesc maine de aproape dispariția lui Fifi.

Toate cele bune!

Nero - „Laleaua neagră”

 Aveam altceva în plan să scriu azi, de altfel aveam alt plan pentru azi, dar când e să se întâmple, se întamplă. Pe la mijlocul dimineții, fix cnd am plecat de acasă cu treburile programate azi (copil de dus la scoală, programare la dentist), mă sună celălalt copil că... probleme cu Nero. Descoperise pe falca lui o rană destul de urâtă. Face poze, îmi trimite, eu trag pe drapta trimit mai departe la veterinar si apoi mă reînscriu în trafic (eram deja in întarziere) si sun să vedem ce e de făcut.

Ne-a explicat el să tundem, cum și cu ce să curăâam, etc... Îi transmit copilului ce să facă până mă întorc, îl las pe cel mic la școală și mă duc la dentist. GPS-ul a ținut cu mine și a reușit să mă rătăcească pe niște străzi și să mă îndrume pe una cu interzis. Dar ca să fiu sinceră, semnul părea nou așa că poate era pus de curând și nu s-a făcut update în google maps. Loc de parcare...cu greu am găsit, deja sunam dentistul să-i spun că sunt în fața porții, dar mai întârzii până parchez. Mie nu-mi place absolut deloc să întârzii la programări, eu sunt omul care de obicei ajunge cu 15-30 min mai devreme. Azi n-a fost să fie. Prin urmare, am uitat să-i trimit domnișoarei numărul de telefon al veterinarului să vorbească direct cu el. Dar am copil mare cu capul pe umeri, știe să folosească google și s-a descurcat. La finalul programării mă asteptau multe mesaje printre care:  ”sună când termini” ca să trec pe la veterinar să iau cele necesare.

Am preferat totuși să trec pe acasă,  să iau și cățelul, și bine am făcut. Nu aș fi putut să-l tund la fel de bine cum au făcut-o la cabinet. Se pare că are o dermatită cu reacție alergică cauzată cel mai probabil de o înțepătură. El s-a scărpinat atât de tare că și-a smuls blana și i-a dat sângele. Ne-au dat un spray special pentru a trata plus tratament cu antibiotic. Dar...ca să nu se mai scarpine și să nu îl mai lingă Bella pe acolo ( drăguța de ea încercase să-l vindece) s-a ales cu una bucată con mare. E atât de necăjit și incomodat de acest instrument de „tortură”. Dar realizez cât de necesar era când aud zgomotul făcut de gheara lui pe con, când încearcă să se scarpine.

Întorşi acasă, a durat ceva până a învățat cum să meargă cu conul. 

 

Bella îl aștepta nerăbdătoare în țarc:

 

Cum să bea apă a învățat repede.

Dar se mai lovește încă de  trepte sau de vreun copac pe care vrea să-l însemneze. Seara părea destul de necăjit, mai ales că nu poate să se lipească de noi cum  face de obicei. I-am trimis și soțului poze cu el și l-a poreclit „Laleaua neagră”.

 

Când s-a liniștit șă se culce, Bella și Porto s-au așezat lângă el ca niște buni prieteni.

Bucuria de a fi împreună

 

 

Dor de ducă - Reflexii în oglindă (9)

 Câinii noștri sunt obișnuiți ca periodic să fie plimbați, adică urcați în mașină, duși la pădure/apă și lăsați să alerge liberi. Din păcate timpul nu ne permite pe cât de des ne-am dori noi, nu mai spun că ei ar vrea zilnic. Iar primăvara asta a fost și mai dificil din cauza ploilor, încât chiar a trecut foarte mult timp de la ultima plimbare.

Prin urmare, Nero se tot plimbă pe lângă fiecare mașină ce ajunge în curte, indiferent că e sau nu cea de off-road, că e a noastră sau a vreunui musafir, dar poate poate îl ia și pe el cineva la plimbare.

Acum ceva timp am făcut curat în mașina mea, scos tot, din malșină, scuturat, aspirat, etc... Cât timp am aspirat eu în față, porbagajul a fost deschis și prin tot amalgamul de lucruri împrăștiate acolo, și-a făcut loc și una bucată cățel cu toate speranțele lui de plimbare.

Inevitabil, am trebuit să imortalizez momentul, mai ales cu reflexia acelui botic supărat și cu toate corăbiile înecate. Dar sperăm să-l înveselim în acest weekend, i-am planificat o plimbare dacă ține vremea cu noi.

Pozele sunt din arhiva personală

Pentru rubrica Reflexii în oglindă, inițiată de SorinN și redeschisa de Carmen

Recomandare

„Dacă dorești să participi, publică într-un articol pe blogul tău, 

o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai văzut în „oglindă”(poate fi și cea retrovizoare) 

și înscrie articolul în tabel”

Șucărici cel nedumerit - Reflexii în oglindă (8)

 Motănici al nostru, cel „bătrân” are momente când din cine știe ce motiv se pupără pe noi și se așează ostentativ cu spatele la noi. În asemenea momente are și un anume fel de a da din coadă de parcă o trântește de pământ vrând să sublinieze că el e șucărit.

 Așa s-a întâmplat și într-o zi prin bucătărie când domnul șucărit a ales să se așeze cu fața la frigider. Surpriza a fost a lui că deși se așezase cu spatele la noi, a descoperit nedumerit că încă ne mai vede reflectate în frigider.

Pozele sunt din arhiva personală

Pentru rubrica Reflexii în oglindă, inițiată de SorinN și redeschisa de Carmen

Recomandare

„Dacă dorești să participi, publică într-un articol pe blogul tău, 

o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai văzut în „oglindă”(poate fi și cea retrovizoare) 

și înscrie articolul în tabel”

Hăinuțe noi - MFC (55)

 

 Pozele sunt din arhiva personală

Pentru jocul Miercurea fără cuvinte, inițiat de Carmen 

și găzduit acum de Suzana

Locul meu de la fereastră? Unde-i?

 Odată cu pregătirile și curățenia de sărbători prin casă mai au loc și mici modificări, diverse obiecte își mai schimbă locul, etc ... Dacă pentru noi, cei bipezi, aceste modificări vin cumva natural mai ales că noi le dorim și le facem, patrupezii casei urmăresc curioși și uneori neliniștiți orice modificare. Sau uneori descoperă surprinși modificările când ajung pe-acasă. 

Așa s-a întâmplat și cu Porto când a intrat în casă și a vrut să-și ocupe locul lui de floare la fereastră. Îmi pare rău că nu am reușit să-l fotografiez când se uita încruntat la mine certându-mă că nu are loc.

Două zile mai târziu am fost ceva mai pregătită cu fotografiile, când și-a căutat loc pe calorifer. Nu-i așa că-i adorabil?

Și a fost și mai simpatic și adorabil când a început să-și ridice câte o lăbuță și s-o scuture, încercând cu stoicism să rămână pe caloriferul care se tot încălzea. 

Într-un final, a decis că e mult prea cald și a părăsit proaspătul loc găsit bine-nțeles departe de mine, cu o atitudine de „las că știu că tot tu ești de vină și pentru asta”.