Cetăti dacice : Sarmisegetuza Regia și Costești- MFC(23)

 Sarmisegetuza Regia

Costești

 Pozele sunt din arhiva personala

Pentru jocul Miercurea fără cuvinte, găzduit de Suzana

Brioșe aperitiv cu ciuperci

 Căutând prin caietul de rețete să știu exact cantitățile necesare pentru dulceața de pere, am găsit o rețetă de brioșe aperitiv cu ciuperci. Nu-mi amintesc să o mai fi făcut vreodată, dar este notată în caietul cu rețetele alea bune, așa că nu se știe, Mi-am zis s-o încerc acum , mai ales că ar fi fost bune să le iau în vacanță pentru micul dejun. S-au dovedit a fi atât de bune, că aproape nu am mai avut ce să pun la pachet. Noroc cu dublarea porției.

ingrediente:

• făină albă : 200 g
• cașcaval : 50g
• zahăr : 0,5 lingurițe
• praf de copt : 1 linguriță
• sare, piper : 0,5 lingurițe
• lapte : 75 ml
• ciuperci din conservă : 100g
• ulei floarea soarelui : 1 lingură
• ouă : 1 buc

preparare:

• se amestecă toate ingredietele uscate ( făina, zaharul, praful de copt, sarea, piperul, cașcavalul)
• se amestecă laptele, oul, ciupercile taiate mărunt și stoarse
• se adaugă amestecul lichid peste cel uscat și se omogenizează
• se umplu formele de brioșă două treimi
• se bagă la cuptorul preîncălzit timp de 40 min la 180 grade
• 
  

Așa am notată rețeta în caiet, dar pentru că ciupercile în conservă sunt aproximativ 200g, am făcut porție dublă. Cașcavalul se poate pune și deasupra, eu am preferat să-l încorporez în aluat. Am obținut aproximativ 22 de brioșe de diferite dimensiuni ( nu am umplut bine formele, maia les în a doua serie de coacere, când rămăsese mai puțin aluat, preferând brioșe mai mici și mai multe). Păstrate în pungă cu fermoar, au rezistat trei zile fără probleme. Poate ar fi rezistat și mai mult, dar noi le-am terminat.

Bărcuțe la mal - AV8

  Am încercat să continui seria mea de desene pentru calendarul recreativ Activități de vară. Am ajuns la saptămâna a opta cu tema Vaporaș/Barca sau Balon cu aer cald. Niște bărcuțe am mai reușit eu să desenez cumva, cumva, dar balonul cu aer cald nu se lasă desenat și pace. Voi mai încerca, nu renunț încă, dar între timp vă arăt bărcuțele mele. Unele sunt plecate să plimbe călători nostalgici.

Colorând, mi-am amintit de trucul găsit de Suzana pentru intensificarea culorilor, dar necunoscând exact produsul din tutorial, l-am înlocuit cu o cremă de corp foarte grasă. In desenul cu bărcuțele, am folosit trucul doar pentru contururi. Mai jos sunt testele, pata de culoare mai mică, din stânga este culoarea normală, în dreapta cu creionul înmuiat în cremă. Necesită destul de multă atenție să ai mereu crema pe vârful creionului. Am încercat și să dau întâi cu crema pe foaie si să colorez peste. Diferenta se vede în seturile de trei de pe ultimul si penultimul rând : la  albastru  este crion normal, pus crema pe foaie si colorat, iar ultima cu creionul înmuiat in crema. La portocaliu, este alta ordine : crema pe foaie, creion normal si creioul înmuiat în cremă.

Un desen în care am folosit trucul cu crema pentru a colora, este cel de mai jos din stânga, un desen în memoria bunicului meu pe care l-am pierdut vara aceasta. Celălalt desen e cel la care lucram în ziua în care am primit vestea cea tristă.

 

Am început să îmbătrânesc!

 Copil fiind, îmi amintesc ca abia așteptam să cresc. Am avut o perioada când vedeam fetele de clasa a șaptea atât de deosebite de noi celelalte fetele mai mici, mi se păreau mature, elegante...abia așteptam să ajung și eu clasa a șaptea să fiu ca ele. Când a sosit momentul ... nu m-am simtit cu nimic diferit nici la începutul vacanței de vara și nici toamna când am mers la școală. Nu prea știu exact ce așteptam să simt când ajungeam clasa a șaptea. 

Dorința de a crește, nerăbdarea de a fi mai mare s-a păstrat până am ajuns la facultate, mai precis până am început să nu mai depind financiar de părinți. Cred că a avut de-a face mai mult cu nevoia de a lua propriile decizii fără a da explicații cuiva sau a cere voie să fac ceva anume. După aceea nu am mai avut dorința aia de a crește. Ba din contră, am rămas mult la ideea că sunt tânără, abia ieșită de pe băncile școlii.

Primul semn că am crescut a fost ca un șoc, când m-au strigat copiii "tanti". Vai, dar ce bătrână m-am simțit! Dar nu asta fusese intenția lor, era un semn de respect pentru adultul cu care interacționau. Nu prea mi-a plăcut apelativul "tanti" și am fost salvată să-l tot aud, datorită profesiei. "Doamna profesoara" a sunat mereu bine în urechile mele.

O siluetă de invidiat nu am avut niciodată, poate doar în copilărie,  dar pe atunci nu se purta stilul "scobitoare" ca azi. Arătam bine, împlinită,  nu plinuță. Situația s-a schimbat odata cu prima sarcină.  Kilogramele suplimentare m-au iubit atât de mult că nu m-au părăsit nici azi. Dietele încercate au fost ca hrana pentru ele. Scăpam de două, se întorceau patru. Dar atât timp cât nu-mi afectau treburile zilnice nu mă mai stresam din pricina lor.

Anii au trecut ca clipele și m-am trezit cu copilul licean care îmi spune: "profele astea de la liceu, babe de 40 de ani..." nu știu ce era mai departe, creierul meu s-a blocat aici, eu fiind bine trecută de vârsta asta. Mi-am dat seama că de-acum ea reprezintă tineretul, dar totuşi, eu baba? Măcar de vârsta a doua!

Anul trecut am reuşit performanţa să-mi sucesc/scrântesc un genunchi dansând la o petrecere. Am descoperit cu ocazia respectivă că mi se macină articulaţiile sau ceva de genul și din acest motiv are loc sa "scape" încheietura, de aici probleme. Oricum e ireparabil. Dar dacă am grijă la efort,  atunci e bine. Trebuie doar să nu exagerez nici cu mersul mult, mai ales repede iar scările pot deveni un chin, după cum am descoperit vara aceasta încercând să vizitez câteva obiective turistice. Un traseu montan lejer, nu urcuş, nu mai pot face decât cu ajutor, motiv pentru care mi-am luat și bastonul de drumeţie. 

Când plec undeva, oriunde, chiar şi până în oraş, am în geantă câteva pastile: de cap, de alergii, pentru stomac... acum s-au adăugat şi cele pentru durere de genunchi. Am adunat o gentuța de pastile doar în geantă.

Dacă mai pun la socoteală și memoria care începe să mă lase, bastonul și plasa de medicamente, e clar. Vârsta a treia nu doar că se apropie, a dat deja bine peste mine. Dar "baba" încă nu accept să fiu!

Natura de pe alte meleaguri - MFC(22)

 Pozele sunt din arhiva personala

Pentru jocul Miercurea fără cuvinte, găzduit de Suzana

   

Stricăm vacanța copiilor?

 Când pleci în vacanță, ultimul lucru la care te gândești sunt veștile rele. Nu îți dorești decât să te bucuri de concediul mult așteptat și să lași în urmă toate grijile casei, dar mai ales pe cele de serviciu. 

Dacă de probleme de serviciu mai scapi, de regulă fiind cineva acolo care să preia urgentele, cu problemele de familie este cu totul și cu totul alta poveste. 

Când eram în concediu la mare, am dat peste un articol care spunea în titlu ceva de genul ”A pierdut sarcina și a stat cu bebelușul mort în burtă timp de o săptămâna ca să nu strice vacanța copiilor”. Știu că titlurile știrilor din ziua de azi sunt bombastice, spre a accentua eventualele dezastre ca să atragă cititori, așa că de obicei nu mă grăbesc să judec înainte de a citit efectiv articolul. De cele mai multe ori articolul e chiar ”pe lângă” titlul anunțat. De data aceasta n-am vrut să mai citesc și articolul, poate pentru că nu vroiam să citesc despre lucruri grave ce s-ar fi putut întâmpla cu acea mămică. Poate că nu a fot ceva foarte rău în consecinșele alegerilor ei de a nu spune, dar știu că m-am gândit că e o mare prostie să nu spui ținând cont că e în pericol sănatatea ta ca femeie într-un astfel de caz. 

M-am gândit atunci ca eu nu aș ține veștile proaste doar pentru mine, cel puțin aș vorbi cu soțul despre ce se întâmplă. Nu știu dacă mămica din articolul acela nu a spus chiar nimanui, sau doar nu a spus copiilor (dacă erau mici nici nu ar fi înțeles poate). Și apoi după vreo două zile au venit veștile proaste la mine. Mai întâi că bunicul se simte rău și că mama (care stătea cu câinii mei) trebuie să ajungă de urgență la țară. Cumva, pe undeva ne așteptasem la ceva de genul că luasem măsurile necesare să poată pleca oricând. Mama era cea care îl îngrijea permanent și stând la mine pe perioada concediului meu, era o pauză/vacanță și pentru ea. Soțul și copii au aflat imediat că ea trebuie să plece că bunicul nu se simte bine, dar cât de rau e...nici eu nu le-am spus. Probabil și pentru că nu am vrut să cred că este atât de grav.

Ne hotărâsem să pecăm mai devreme cu o seara, soțul preferând să conducă noaptea să evite traficul. Dar viața a avut propriile ei planuri. Vestea definitiva a sosit penultima noapte de vacanță, ultima pe care o mai aveam de petrecut la mare. Sotul a aflat imediat, dar fetele dormeau deja. În ultima zi acolo aveam planuri, programasem o ieșire la înghețată, era momentul când ne luam câte ceva ca amintire, etc...Mi-am tot zis că oricum plecăm seara, deși m-aș fi apucat imediat de strâns bagajele.

Eu și fetele suntem matinale, chiar foarte matinale uneori. Așa că dimineața eram înconjurată de două fete vesele, iar eu stăteam lângă ele cu un zâmbet fals pe față și cu plânsul în gât și nu-mi găseam cuvintele cum să le spun ce s-a întâmplat Și m-am trezit că nu le spun, că sunt ca mămica aceea din articol, că fac planuri sa-mi respect promisiunile pe care le făcusem lor, înghețata și suvenirurile, deși discutam monosilabic cu ele, conșientă fiiind că dacă sunt nevoită să vorbesc mai mult, îmi voi pierde glasul înecat în plâns. De altfel am rezistat doar până s-a trezit soțul și m-a întrebat ce vreau să fac, când să plec. În afara răspunsului că aș vrea să plec imediat, nu am mai reușit să zic decât că nu anunțasem fetele. L-am lasat pe el să le informeze.

De îndată ce au știut toți ce se întâmplă, s-au luat imediat deciziile cu ce vom face in continuare și putut să ne vedem liniștiți de treburile noastre, chiar daca ne-am apucat de strâns bagaje și am renunțat la tot ce planificasem inițial pentru ziua respectivă. Eu personal m-am simțit mai liberă, am scăpat de nodul din gât care îmi bloca cuvintele și nu mai trebuia să ascund ștersul unei lacrimi ce se vroia eliberata.

Am realizat apoi că oricât aș fi amânat să le împărtășesc vestea tristă, copiii tot și-ar fi dat seama că ceva nu este în regulă, de altfel cea mică mă întrebase deja daca sunt obosită sau supărată.

Le-am stricat vacanța copiilor? Nu cred. Eram oricum la finalul ei. Nu știu cum ar fi fost situația dacă era la începutul vacanței, dar cu siguranță nu aș fi putut să nu le spun. Nu știu ce decizii am fi luat, dacă am fi intrerupt vacanta mai devreme sau am fi ramas acolo indiferent de situație. Da, nu ar mai fi aceeași vacanță, orice veste cât de tristă ar umbri-o, dar măcar toți cei implicați ar ști situația și și-ar putea exprima părerea.

Am început această postare aproape acum o lună, când s-au întâmplat evenimentele de care vorbesc. Am intrat atunci într-o stare...pot să-i spun cumva depresivă. Am mai pierdut pe cineva drag și mi-a fost dificil să trec peste. Atât de dificil, că stând în fața laptopului, nu reușeam să-mi gasesc cuvintele să termin articolul, deși efectiv în restul zilei, în timp ce-mi făceam treburile obligatorii, gândurile mi se întorceau inevitabil la aceeași întrebare : ”Stricăm vacanța copiilor?”. În mintea mea formulam o grămadă de proppoziții coerente ca răspuns, dar care dispareau ca prin farmec ori de câte ori mă așezam la laptop. Abia dacă reușeam să scriu câte ceva, că ajunsesem să cred că voi renunța la postare. Chiar credeam că e posibil când am reînceput să fiu relativ activă în blogosferă. Dar...efectiv nu pot scăpa de întrebarea asta, iar acum că m-am hotarât să o public așa cum e, cum am scris-o, simt că mă eliberz în șfârșit de ea.

Tot ce pot să adaug e că nu cred să existe un răspuns general valabil la aceasta întrebare. Nu e matematică, 2+2=4 îndiferent de situație, depinde de foarte mulți factori, de vârsta copiilor, de educație, de așteptarile pe care le au, de empatia lor. În cazul meu, copii mei cred că nu ar considera nicicum că le-am stricat vacanța, cred că ar prefera să știe tot adevărul oricât de dureros ar fi.

sursa foto

Răsfățații noștri - MFC (21)

Fifi și  cozile

Motan la ghiveci

Mereu împreună 

Pentru asta era?

prieteni pe viata

antrenament

Liniște, se doarme

Pozele sunt din arhiva personala

Pentru jocul Miercurea fără cuvinte, găzduit de Suzana

   

Delfin - goblen cu diamante - AV9

 

E primul goblen de acest fel pe care îl fac și deja m-am îndrăgostit de metodă. Are o ritmicitate în a așeza pietricică cu pietricică, o miscare lină, continuă ideala în a calma gândurile tumultoase.

Postarea participă și la Calendarul Recreativ Activități de vară