Zăpadă - MFC(135)

 

 Pozele sunt din arhiva personală 

Pentru jocul Miercurea fără cuvinte, inițiat și găzduit de Carmen.

Mulțumesc, Suzana pentru descoperirea acestui joc.  

This post is also for Wordless Wednesday

Life goes on ... for others

 Cred ca e cea mai dificila postare pe care am scris-o până acum. Am tot vrut să scriu dar mă înec în cuvinte și ... nu numai. Va fi o postare foarte tristă, așa că dacă nu puteți, nu e nicio supărare dacă treceți peste.

Ultimele zile au fost un calvar emoțional, mai ales din pricina secretului ce trebuia ținut până ne adunam toți acasă. 

E ciudat cum uneori viața ne dă atât de multe semne și totuși nu le vedem absolut deloc, sau nu realizăm în ce direcție se îndreaptă anumite lucruri. Uneori chiar cred că e menit să fie așa ca să ne protejeze de tot tumultul emoțional ce îl implică conștientizarea anumitor evenimente.

Se spune că pisicile știu și evenimentele din ultimele luni mă fac să cred că e adevărat chiar dacă eu la vremea aceea nu înțelegeam ce se întâmplă.

În ultimul an aproape, Porto s-a tot îmbolnăvit, răcelile erau destul de dese, mai ales de când s-a lăsat frigul în toamna asta, dar de cele mai multe ori, mai chinuitor era să-i dăm tratamentul decât doar să-l ținem în casă la căldură și să avem grijă să-i dăm să mânânce, să fim siguri că mănâncă și el ceva. Mult timp am crezut că și el mânâncă din castroanele de afară la fel ca ceilalți, dar când stătea în casă mânca foarte puțin. Au fost și perioada în care dacă nu îi duceam noi acolo unde stătea, nici apă nu ar fi băut.

Când făceam treabă în bucătărie, el era primul care se prezenta la ușă, chiar dacă doar stătea să se uite la noi/cuptor, dar era prezent. Renunțase deja de multișor la acest obicei și prefera să stea la etaj în fotoliu, culcușit, cu un aspect de ziceai că e bătut. Mai se și ascundea sub pat de noi. Trebuia să mă apropii foarte încet ca să înțeleagă că nu vreau să-l alung.

Ce mi s-a mai părut ciudat, a fost că nu mai stădea nici măcar cu Fifi. Că o evită pe Scai, nu era nimic nou, nu a părut s-o accepte niciodată, deși acum stau să mă întreb dacă nu cumva a iubit-o și a protejat-o cît a putut de mult, iar respingerea ce i-o afișa să fie din dorința de a o feri de o eventuală îmbolnăvire. La fel cum începuse să facă și cu Fifi. Mai venea uneori la noi, să stea cu noi, dar pe mine cred că deja mă asocia cu medicamentele că nu mai stătea nici să-l mângâi.

Acum că știu, realizez că el se ferea de celelalte pisici, dar se ducea la Nero și Bella. Doar pe pisici le „câhâia” și fugea el de ele. Față de Scai nu mi s-a părut ciudat, mai ales că ea stătea la distanță de el, dar nu înțelegeam ce are cu Fifi. Acum înțeleg sau presupun că de fapt nu vroia să se bată cu el.

Luni seară a venit iar amărât și înfrigurat acasă și abia respira. Am crezut că iar e răcit și l-am luat în baie să-i punem niște picături să-și curețe nasul și să poată respira mai bine. Nu-i plăcea deloc să-i punem picături, nici în ochi și nici în nas. Și când a deschis gură să „vocifereze” efectiv aproape că mi-a stat mie inima. Avea gurița plină de sânge. Și cu tot discomfortul și durerile pe care le avea, l-am văzut atunci cum se chinuie să-l înghită, să nu scape nicio picătură, nici când am încercat să-l stergem și să vedem cît de grav e. Nici nu ne-a lăsat. Dar am reușit cumva să-i dăm niște stomodine, pe care îl aveam în casă, că nu era la primul episod de răni în gât din cauza cărora nu putea să mînânce. În perioadele acestea îi dădeam numai hrană umedă/pasată sau supe, dar acum nici supă nu a mai mâncat.

În noaptea aceea nu s-a atins de nimic, cred că nici de apă. Când l-am luat să-l pun în ham și ghiozandul lui de transport să-l duc la veterinar, doar a tresărit, dar aproape că s-a urcat singur. Cred că știa că nu mai rezistă și poate că și el a sperat că va scăpa. Eu știu că am plecat cu el în ideea că îl fac bine.  Doctorițele care l-au văzut cred că și-au dat seama imediat ce poate fi și-mi dau seama, acum, că mi-ar fi putut da rezultatul acelui test atunci pe loc, dar probabil au văzut că nu eram pregătită pentru așa ceva. Faptul că-i trebuiau și alte analize și investigații de care eu nu mă puteam ocupa imediat, a făcut să-l las internat la veterinar. Din nou cred că aici a intervenit karma aia care te protejează, fără să realizezi, de situațiile mult mai dificile. Dacă mi-ar fi spus atunci pe loc ce înseamnă leucemia aia de care vorbeau ele și că de fapt e infecție cu virus hiv felin .... Nici directoarea mea, iubitoare de pisici nu mi-a zis că nu mai există decât o singură direcție în evoluția lui viitoare. Am realizat doar seara cînd am plecat de la serviciu mai devreme (întâmplător), dar totuși nu destul de devreme să ajung înainte de închiderea cabinetului. Aș fi întârziat 5-10 min după GPS, dar probabil medicul de la cabinet a știut că e mai bine să rămână acolo cum vorbisem inițial, decât să-l iau acasă.

Din păcate, miercuri, Porto a și plecat pe drumul fără întoarcere. Am ales să nu îl înmormântăm noi acasă, sincer ar fi trebuit s-o facă sotul cu cea mică, că eu eram la serviciu, iar pentru ea nu cred că ar fi fost prea bine. Plus că ne-a fost teamă că vor săpa câinii după el, mai ales că au fost foarte buni prieteni.

Aseară a venit și Cri de la facultate, nu i-am putut spune mai devreme. Nici să termin de împodobit bradul început luni n-am mai reușit până aseară, și asta doar forțată de nevoia de a fi curat în sufragerie că aveam eu azi pregătiri. Oricum arată jalnic față de alte dăți, și eu și fetele abia dacă reușeam să mai punem câte ceva, numai ca să strângem odată toate cutiile cu decorațiuni de Crăciun.

I-am tot urmărit pe ceilalți, și pe câini și pe pisici. Momentan nu par să-l caute pe Porto, deși eu în seara asta îl căutam cu privirea dacă e la ușă să-i dau drumul în casă. Dar după cum spuneam, Porto i-a evitat el mult timp și mai avea și perioade când lipsea și cîte 48 de ore de acasă.

Doar Scai pare să fie mai mult pe lângă casă, de parcă până acum stătea departe să poată dormi Porto pe verandă în cutiuțele special amenajate pentru ei. Dacă o vedea, fugea el imediat, dar dimineața era el pe pernuță și ea venea de prin curte.

Câinii sunt în afara oricărui pericol în ceea ce privește boala asta. Au ei problemele lor cu fungii ăia și trebuie să avem grijă să aibă așternuturi mereu uscate să nu se dezvolte iar până la un nivel de risc de îmbolnăvire, dar nu pot lua acest virus felin. Scai și Fifi au fost azi la testare și am primit rezultatul pe loc, în 5-10 min, sunt negativi amândoi pentru moment. Ceea ce înseamnă că cine l-a îmbolnăvit pe Porto (cel mai probabil într-o bătaie)  e posibil să fie prin împrejurimi și să transmită și altora virusul. Se pare că nu virusul i-a fost chiar el fatal lui Porto ci toate celelalte boli/răceli cărora sistemul lui imuntar afectat de virus, nu a mai putut să le facă față.

Nu aveam de gînd să scriu atât de mult, dar văd că odată ce s-a pornit robinetul cuvintelor, acestea nu mai au mai putut fi oprite. Am sortat azi și tot sortat din pozele din telefon. Să vă spun că în durerea mea m-am enervat pe pozele de craft că sunt multe si prea puține cu Porto? Am ales unele din ultima lună, din noiembrie. E și o durere, dar și o alinare să-l văd. Diana mea are o poză înrămată cu el. Căn o pune cu fața în jos, cînd o ține pe birou să-l vadă. Cris mi-a cerut toate aceste colaje din postare cu el.

Știu că cineva acolo sus a aranjat toate astfel încât să ne vie nouă mai „ușor” în tumultul tuturor acestor evenimente, dar încă doare și încă ne pierdem concentrarea cu orice lucrușor, gând sau vorbă ce ne amintește de el. 

ADIO PORTO!

Culegatorii de serviciu

Dacă tot v-am aratat-o pe Scai în vișin, să vă prezint și ceilalți însoțitori matinali la cules de visine. Bine-nteles fiecare culege în interes propriu, adică eu pt dulceata, ei pentru burtica proprie.

Anul acesta cățeii mei s-au specializat în cules fructe. Pe Bella o știam amatoare de caise de anul trecut. Caisul se scutură inevitabil și în zona lor de acces, așa că le-a avut la dispoziție. Dar se pare că a ținut minte că prea multe caise nu fac casă bună cu sistemul ei digestiv. Anul acesta a luat doar cateva de poftă. Însă nasul ei fin a descoperit căpșunile și cum scăpa în grădină, direct pe folia de căpșuni mergea. E motivul pentru care și-a primit interzis total în grădină. Și ea și Nero.

Nu de alta, dar după ce s-au înfruptat amândoi pe îndelete din merișorul de miere, sigur s-ar delecta și cu niște zmeură, pe care o știu amândoi de anul trecut. Nici nu vreți să știți de câte ori am „certat-o” pe Bella că mănâncă merișoare ca să descopăr că era de fapt Nero. Cu problemele lor de piele au stat amândoi fără zgardă în perioada acestor fructe și nu reușeai să-i mai deosebești de la distanță.

Dacă plăcerea de a mânca căpșuni și merișoare am înțeles-o că sunt fructe dulci, pur și simplu m-au luat prin surprindere cu vișinile. Mai ales că cele de pe ramurile cele mai joase nu sunt chiar foarte bine coapte.

Și uite așa mi-am adus aminte că patrupezii mei mânâncă și struguri, mai ales stafidiți, dar vara le place să se răcorească și ei alături de noi cu câte o felie de pepene. În concluzie, fructe să fie că ei vor fi fericiți.

 

Jurnal de eu

 Îmi este din ce în ce mai dificil să țin pasul cu blogul și treburile curente. Încep să mă întreb cum am reușit anul trecut să am doar câteva restanțe la capitolul postări zilnice, dar bănuiesc că un rol important l-a jucat domnișoara cea mare care mă ajuta mult cu lucrările în grădină în această perioadă. Anul acesta, cu trei examene importante pe care le are de dat, nu-mi mai permit s-o întrerup de la învățat să mă ajute pe mine. E de ajuns că o chem cu cărți, caiete, laptop, orice are nevoie ea să stea în cameră cu mine când lucrez ceva. Chiar și acum când scriu, stăm amândouă la masă, fiecare cu laptopul ei văzându-ne fiecare de temele proprii.

Dimineață luasem decizia să renunț la provocarea asta zilnică și totuși, în seara asta când am deschis laptopul parcă îmi părea rău de pozele făcute fix cu scopul de a posta în fiecare zi. Da, pozele încă le fac zilnic, dar seara uneori sunt prea obosită să mai deschid laptopul.

Pentru azi vrusesem să scriu un jurnal de grădină, dar „cuțulușii” cum îi alintăm noi, s-au aliniat așa frumos pe canapea lângă mine, de parcă strigau, gata, acum e rândul nostru să ne pozezi, noi suntem vedetele zilei de azi. Și m-am conformat. Nero se uită cu teamă să nu fie certat, știe că nu are voie pe canapea, dar nu s-a urcat singur, i-au dat voie fetele. Bella nu are asemena ifose. Dacă ea vrea, nu prea contează permisiunea. Dar măcar ascultă dacă e certată. Spre cinstea ei, azi nici nu a trebuit să-i spun să se dea jos, a cedat din proprie inițiativă. Adevărul e că la ce călduri au venit așa deodată, preferă răcoarea podelei. Deja și pe afară caută umbra și nu mai stau lipiți de noi când facem treabă.

Încă sunt multe de făcut prin curte, e o explozie de „de toate”, de la pomi înfloriți, flori, buruieni și răsaduri, ce trebuie îngrijite, plivite sau răsădite. Din păcate chiar nu am reușit să mă ocup de pomi, cu toată documentarea mea. Va trebui să-i las anul acesta așa cum sunt și să tai via până nu înmugurește și ea. Mai am de mutat flori, multe de la casa cea veche, și sunt flori de primăvară, lalele, narcise pe care dacă nu le scot acum, nu la mai găsesc mai târziu. 

În plus trebuie să încep curățenia de Paște. Cineva mi-a spus odată că trebuie pentru această curățenie trebuie să deretici prin toate dulapurile. Nu sunt genul, sincer. Nu mi-ar ajunge luna să iau toate la mână decât dacă aș face doar asta, dar o curățenie generală în stilul meu tot se face, cu spălat perdele, geamuri, doar covoarele le las pentru la vară.

Știe cineva cum să lungească ziua, s-o facă mai mare de 24 de ore. Sau cum să renunț la somn?

Antristres sau stres?

 Noi suntem în plină sesiune de examen semioficial,  simularea asta este ea oficială, dar cum notele nu se trec în catalog, nu prea conteaza efectiv pentru elevi, nici interesul majorității elevilor nu este mare. Nu e cazul la noi, de aceea și stresul pe aici poate atinge cote destul de mari. Încercăm să fim cât se poate de calmi și să nu punem presiune pe domnișoara în cauză. 

Un mod de a o relaxa, de a o scăpa de stres, cu efect aproape imediat a fost joaca cu animalele de companie. Adică un motiv în plus să-i mai ținem prin casă. Dar cum sunt mulți, noi împrăștiate, cu mintea aiurea, am început să uităm care pe unde e. Seara târziu când ne retragem la culcare începem să numărăm care e afară - cu Nero și Bella e simplu, că aștia aproape nu se dezlipesc de ușă. Sunt și mari și imposibil de ratat. Iar dacă îi strigi, apar imediat. Dar cu pisicile vagaboande... niciodată nu se știe care pe unde e. Mai ales că Scai nu doarme mereu pe verandă. Și începe căutarea lor prin casă. Săptămâna trecută l-am lăsat pe Fifi în casă vreo 3 ore că nu reușeam să-l găsesc și eu întârziasem deja la o programare. Noroc că Fifi e cuminte în casă și chiar doarme aproape tot timpul.

Aseară tot Fifi era cel care rămăsese ultimul prin casă. După ce l-am căutat bine prin toată casa, într-un final am trezit-o pe cea mică să o întreb dacă l-a scos ea afară. Somnoroasă mi-a răspuns că da. Mi-am zis, ok, foarte bine și m-am dus la culcare. Camera mea e mai friguroasă, așa că eu dorm cu ușa închisă. Prin mijlocul nopții numai ce aud, „hârș, hârș” prin cameră. Ca niște pași, doar că nu auzisem și ușa. Mă ridic buimacă din pat și surpriză .... în mijlocul covorului, Fifi se scărpina nedumerit că nu se deschide ușa. L-am invitat pe șmecher la parter și apoi direct afară, deși ar fi vrut el să facă un ocol prin baia de jos unde știe că e mâncare. Abia apoi m-am uitat la ceas (3,30) și am început să simt stresul sperieturii de la trezitul din somn cu cineva în cameră când nu trebuia să fie nimeni.

Felinele noastre reușind să se ignore deoarece sunt preocupate de niște felii de salam.

Ipostaze

 Pentru ultima postare individuală din 365 pozeblog am ales o colecție de poze cu blănoșii nostri dragi. Pozele sunt din luna decembrie, în zile diferite când fiecare din ei făcea ceva ce ne atrăgea atenția.

Doi paznici la poartă

Înghesuind-se într-o cutie

Hai la joacă!  .... Nu!

Noi doi...

...cei mai buni prieteni

Curiozitate...ce se mișcă acolo?

Sedință foto

Locul preferat de somnic

Pe modul slow cu un update despre Scai

Trebuia să fie o zi cu mult spor azi, aveam planuri multe, dar așa cum se întâmplă de obicei, când ai planuri... ei bine să zicem că uneori planurile sunt făcute ca să nu fie respectate. Răceala mea își face în continuare de cap, dar mă bucur că nu e foarte foarte nasol. Nu pot face eu pregătirile necesare pentru sărbători, nici pe verandă și nici afară nu am ajuns cu decoratul, dar măcar prin casă tot am mai putut să mai mișc câte ceva.

Sunt fericită că am reușit să ajung la Biserică, nu am mai fost de muuulți ani și chiar am simțit nevoia să mă duc. Chiar îmi doresc pentru anul viitor să reiau obiceiul de a merge măcar de sărbătorile mai importante. 

Mâncare am făcut cu vorba, eu am dat indicațiile, cea mică a executat și uite așa și-a făcut singurică o supiță de pui. Între timp am încercat să mai organizez prin dulapurile din bucătărie. Pe la prânz a trebuit să fac pauză și să mă bag în pat. Am domit ceva și m-am trezit cu companie pisicească. Toți somnoroși, care pe unde i se pare mai confortabil. Serios, ziceai că parcă ei erau cei răciți. Se trezeau, se intindeau se mutau în alt loc și apoi din nou somn. Câinii rezistă eroic afară, dar își primesc și ei porția zilnică de stat în casă, seara înainte de masă.

Și uite așa mi-am amintit că nu v-am mai povestit de Scai și de evoluția ei după operație. În prima zi a fost leneșă, mai mult adormită: se trezea, mânca puțin, și se culca iar. De a doua zi a început să realizeze că are „pijama”. Nu prea i-a convenit. Se tot chinuia să scape de ea. Aveam indicații s-o lăsăm și fără pentru perioade scurte. Cum scăpa de ea, cum ziceai că ai băgat-o la baie - se spăla cu un asemenea elan....

 

Apoi a început răsfățul. A înțeles destul de repede că nu are voie afară, dar cerea mereu. Era simpatică când stătea la ușă să iasă și Porto să intre. Cu ea în casă, bine-nțeles că au mai intrat și ceilalți. Răsfăț în toată regula.

 

Apoi Scaiul mic a început să se miște din ce în ce mai bine, chiar și să alerge. Faptul că se juca nestingherită ne-a indicat că se recuperează bine. Dar i-a lipsist Fifi și joaca cu el. Îl alerga ori de câte ori îl prindea în casă. Și el pe ea. Domnișoara mea ce mică încearcă să-i împrietenească mai mult și îi tot așează împreună. Mi-a prezentat doi cozonaci la tavă, unul cam rumenit mi-a spus.

Pe Scai am scos-o afară treptat. Întâi ziua când am prins soare, pentru puțin timp, apoi din ce în ce mai mult. Era greu s-o mai prindem să o băgăm înapoi în casă. Dar se învățase, când venea seara apărea singură la ușă să o lăsăm la căldură să doarmă. 

În primele nopți am ținut-o cu mine în cameră să o pot supraveghea, dar după ce a început să iasă afară, am mutat-o în baie noaptea ca să se reobișnuiască cu temperaturile mai reci. Acum deja doarme afară, de fapt e a doua noapte, și văd că în seara asta nu a mai căutat să intre în casă pt somn. La cât a dormit azi cred că nici nu-i mai e somn încă.

Ne dați ori nu ne dați?

 Ar trebui să-i duc la colindat pe cei doi mici mari cerșetori, cred că ar veni încărcați cu de toate, la ce ochișori rugători au. Și dacă nu primesc or să-și ia singuri că lumea o să le lase de frică, la cât de mici sunt.

Până una alta, ei se antrenează și pftesc la un măr, deși nu l-ar mânca chiar dacă le dai. Dar cineva mânca ceva în fața lor și ei erau atenți la fiecare mișcare:

Prieteni sau dușmani?

 Nici ei încă nu s-au hotărât ce sunt. Fifi și Scai fie se joacă, fie se bat. Mai nou au început să le placă cam aceleași locuri și se "ceartă" pe ele. Cum ar fi același scaun. L-au abordat din unghiuri diferite, cu fața de masă între ei, și nu s-au descoperit decât pe scaun. Am observat că deși caută aceleași locuri, fiecare merge pe principiul: „primul venit, primul servit”. Dacă e liber, își însușesc locul. Dacă nu, fie așteaptă la distanță mică, fie caută altul.

Porto însă face opinie separată: și la dormit și în casă. Preferă să stea cu câinii sau să se facă „țestoasă”, ascunzâmdu-se la vedere sub un scăunel de copii. Și pentru că a venit vorba de el, că tocmai a fost bolnav... din nefericire încă este sub tratament, tratament cu antibiotic pe care ar trebui să-l ia la 12 ore. Dar sconcsul supărat se simte zmeu și vreo două zile nici nu a mai venit acasă decât pe fugă și că s-a răcit vremea. Nici nu mai stă să-l mângâiem decât în casă, altfel îi este teamă că-l prindem și-i dăm pastile (exact ceea ce am tot făcut de când s-a îmbolnăvit). Iar din cauza că refuză tratamentul e posibil să îi revină boala oricând.

În schimb se bucură de soare și caută orice loc însorit să se tăvălească într-o baie de soare:

Iar blănoșii negri, si-au luat în primire sujbele de anchetatori și cercetează ei bine tot ce lucrăm pe afară:

E rândul lui Porto

 Trebuia să vină și rândul lui să fie protagonistul unui articol. Doar că speram ca ocazia asta să nu vină forțată de problemele lui de sănătate. Nu știu ce au avut anul acesta blănoșii noștrii, dar parcă au făcut cu rândul la veterinar. Să zic „merci” că nu au fost toți odată că nu știu cum m-aș fi descurcat și cu îngrijirea, dar și financiar.

Scriam ieri într-un comentariu la articolul despre Fifi, Pisica cu ham, că Porto e foarte răcit și că trebuie să merg cu el la vetarinar. Încă de la episodul cu Fifi care a „scăpat” din geanta de transport în timp ce conduceam sprea casă, am achiziționat un ghiozdan pentru transportat pisicile. Îl văzusem la magazinul de unde le iau mâncare și îl studiasem, dar cum geanta de transport o luasem de curând și era relativ nouă și era a doua - prima am luat-o pentru Scai și s-a dovedit a fi prea mică pentru ceilalți motani, nu am vrut să investesc degeaba în alta.

Se pare că nu am acum nicio poză cu geanta, dar ca să vă faceți o idee despre cum arată, am găsit pe net una asemănătoare aici. Păcat că nu am căutat de la început pe net, aș fi scutit niște bani, doar pentru geanta aia. Dar ținând cont că am luat-o cumva de urgență... asta este.

Ajunsă acasă cu ghiozdanul, l-am probat cu fiecare pisică. Fifi căruia îi place să fie plimbat cu sacoșa, părea să se simtă confortabil. Scai era și ea curioasă, mai ales să-l vadă pe Fifi înăuntru a fost cumințică la probă. Porto însă, care nu suportă spațiile strâmte și de unde nu are el cale de scăpare, nu a stat nici măcar pentru o poză. 

Și totuși el a folosit primul ghiozdanul, ieri când l-am dus la doctor. Deja respirația lui devenise foarte greoaie și bănuiam că are nevoie de antibiotic. Nici de mâncat nu prea mai mânca din cauză că nu putea să miroasă, având nasul foarte înfundat. 

Spre deosebire de data trecută când a mers în geantă și a „săpat” cât a putut să iasă, în acest ghiozadn a stat mult mai cuminte. Chiar dacă a mieunat aproape tot drumul, touși a stat mai mult așezat.  Probabil partea aceea transparentă mare, nu-l mai face așa claustrofob cum îl știu. 

Înainte să plec am vrut să iau la mine hamul lui Fifi, știind că Porto este un pic cam sălbatic și că nu-i plac străinii. Numai că l-am pus așa bine că nu-l mai găsesc. La veterinar primul lucru a fost să cumpăr altul de teamă să nu pierd motanul. 

Spre surprinderea mea, Porto s-a comportat exemplar, nu s-a zbătut, nu a zgâriat. De parcă a înțeles că totul e spre binele lui. De altfel el așa s-a comportat de fiecare dată, chiar dacă nu-i plăcea un anume tratament, când înțelegea că îi face bine, venea el să fie tratat.

Acasă hamul s-a dovedit foarte util din nou. Deși nu i-a plăcut sub nicio formă, și-a manifestat supărarea mârăind la noi, dar am putut să-l ținem în casă. L-am plimbat de mai multe ori afară, primul lucru pe care vrea să-l facă e să fugă, dar rămâne resemnat lângă noi.

Stresat de prezenșa lui Scai (încă nu o suportă), Porto a evitat mult să mai intre în casă sau să stea cu noi. Nici în brațe la mine nu mai vrea să vină. Totuși, când l-am scos ultima dată afară, nu a mai tras supărat să plece, ci s-a urcat singur la mine în brațe, semn că îi era frig. 

În casă, Porto și-a găsit un loc al lui, sub un scaun aproape de ușa de la intrare. Numai acolo vrea să stea, dacă cumva nu ne imploră să-l lăsăm afară când trecem prin zonă.

Peste noapte a fost chiar cuminte. A stat în aceeași zonă de la intare, chiar dacă nu pare să fi folosit cutia cu nisip. Se pare că deja e mai bine, caută mai des cutia de mâncare și castronul cu apă. Mânâncă încet și câte puțin. Dar a început să ne și caute compania. Din nou s-a suit singur în brațele mele și a stat pentru câteva minute. Ba chiar a stat cuminte să-i pun hamul, ne pregătim de o plimbare pe afară, apoi din nou la veterinat pentru tratamentul injectabil.

În timp ce ieri eram la veterinar, domnișoara cea mică împrietenea celelalte pisici. Fifi și Scai se joacă destul de mult împreună și stau aproape unul de altul. Dar e prima dată când dorm unul lângă altul:

Ceilalți doi blănoși se răsfața cu nuci ori de câte ori pot și bine-nțeles sunt geloși pe pisici că intră mai des în casă decât ei. În consecință, Bella a zis că i-a ajuns, acum se răsfață și ea și s-a urcat ca o doamnă ce este, pe canapea lângă fete. Nu e un comportament pe care îl acceptăm, chiar am dat-o jos, dar după ce s-a învârtit prin sufragerie, s-a urcat imediat înapoi. Nero a urmat-o și el destul de repede.

Încet, încet cred că de la cinci animale de curte, mă voi trezi cu cinci animale de casă.

Pisica cu ham

 Nu știu cum să crești o pisică doar în casă, niciodată nu am fost interesată de asta oricât de mult iubesc pisicile. După mine, pisica e vânător înnăscut și ținutul ei doar în casă îi știrbește mult din personalitate.

Cum viața e așa cum e, surprinzătoare la orice pas, descoperi că ajungi în ipostaze în care nu credeai că vei ajunge vreodată. Nu știu nici acum cum e să crești o pisică doar în casă, presupun doar că devine ușor și oarecum o obișnuință atât pentru stăpân cât și pentru pisică. Dar acum știu cum e să te dai peste cap să ții în casă o pisică de curte, una care e învățată să treacă pe acasă dimineața și seara când știe că primește mâncare.

Nu știu ce a făcut Fifi, pe unde a umblat dar ne-am trezit cu el cu o lăbuță foarte umflată. Bănuiesc că s-a înțepat în ceva și de la asta a făcut un abces de toată frumusețea. Cum nu părea că trece cu tratamentele aplicate de noi, l-am îmbarcat în mașină și ne-am dus la veterinar. Rezultatul: tratament injectabil, piciorul bandajat și ținut în casă să nu cumva să își scoată bandajul sau să rămană agățat pe undeva de bandaj. 

I-am creat toate condițiile, în baia de serviciu: cutie cu nisip, apă, mâncare, covoraș pe care să stea, chiar și coșulețul de dormit. După mieunături îndelungate s-a resemnat să rămână acolo peste noapte. A folosit de nevoie și cutia cu nisip - noaptea. Ziua nici nu se apropia de ea și mieuna la noi la ușă.

A fost așa de necăjit de tratamentul primit că s-a refugiat în brațele câinilor pentru alinare. Doar când doarmea era liniștit.

A doua zi l-am scos afară, supravegheat să folosească liniștit groapa cu nisip. Dar pudic cum este, nu face de fața cu noi și primul lucru pe care l-a făcut a fost să fugă. Noroc cu piciorul bandajat că l-a încetinit și am putut să-l prindem.

În consecință, vizita la doctor pentru tratament s-a soldat și cu o sesiune de shopping: una bucată ham cu care să pot scoate motanul afară.  Nu i l-am pus din cabinet, aveam o geată specială de transportat pisicile până la veterinar și mă bazam pe ea. O luasem doar pentru zilele când ar fi trebuit să-i duc la vaccin. Doar că motanii mei nu sunt învățati cu deplasările. Până acum am avut un veterinar care venea acasă să le facă tratamentele, dar devenise ceva cam scump pentru buzunarul meu, iar veterinarul nou nu vine și acasă (are totuși mai multe facilități la cabinet).

Nu vă închipuiți ce am simțit când m-am trezit cu motanul în mașină în timp ce conduceam. Și eram și singură! Disperarea era mai mare pe fața lui. Norocul meu că eram aproape de casă, cred că vreo 2 km până la intrarea în sat și încă unul până acasă. Dar pe marginea drumului erau numai câmpuri, lanuri de cereale la care motanul se cam uita cu jind. Și cum se uita el așa și încerca să iasă fie pe geamul din dreapta fie prin parbriz, a reușit să calce pe butonul de deschidere a geamului. Geam electric. Nu știu cum am reușit să trag repede pe dreapta în timp ce butonam geamurile de la butoanele șoferului. Am reușit să-i prind pentru scurt timp coada în geam, moment în care el a realizat că s-a deschis geamul. Și următoarea mișcare a fost bine-nțeles să iasă pe el. L-am prins cu chiu cu vai de piciorul sănătos. 

Cred că restul drumului l-am parcurs cu 5 km/h ca să pot fii atentă la el. L-am dus mai întâi pe Fifi în casă, apoi m-am întors la mașină să studiez geanta de transport să înțeleg cum a evadat. Geantă specială pentru pisici. Zgâriată toată pe interior de cât a săpat să iasă. Nu știu cum a reușit, dar a desfăcut fermoarul. Cert este că, geanta se poate folosi iar, însă probabil pentru Scai, căreia îi place să stea în ea. Fifi și Porto o urăsc din inimă.

În casă i-am pus hamul abia cumpărat ca să se obișnuiască cu el. Inițial nu l-a deranjat, în casă avea libertate de mișcare. Abia după prima ieșire afară cu el în lesă a înțeles ce e cu hamul. Câinii care știu ce înseamnă ham și lesă se uitau nedumeriți la mine, cum nu-i pentru ei? Ce fac cu motanul în ham?

Fifi încă era bucuros. Descoperise că poate merge singur pe afară. Până a încercat să fugă și l-a oprit hamul. Pentru că nu puteam să stau prea mult cu el afară, i-am legat hamul cu o sfoară de o creangă a nucului, fix la groapa de nisip. Umbră avea, apă i-am pus. L-am lăsat singur. În cinci minute a descoperit cum să iasă din ham. Îl urmăream pe geam, așa că l-am prins repede. I-am pus hamul mai strâns să nu-i mai iasă pe cap și de atunci...  mare necaz pe el. De câte ori îi puneam hamul ziceai că se pune pe jelit. Se trântea pe jos și se culca, nici să se miște nu mai voia.

Interesante au fost și reacțiile celorlalte pisici. Porto se uita urât de la distanță, nu se apropia deloc, nu cumva să pățească la fel.

Scai în schimb era atrasă de mișcarea lesei, credea că e jucărie pentru ea.

A doua zi, Fifi s-a mai liniștit și în privința hamului. A înțeles că doar cu el iese afară și îl accepta. Îl mai necăjea doar pansamentul și trăgea de el cu fiecare ocazie ivită. În prima zi fără pansament, l-am scos afară în grădină, tot cu hamul că încă nu i se închisese rana de tot și mai trebuia să îl ținem încă în casă, și-a căutat un culcuș prin iarba uscată și și-a îngrijit singur piciorul, așa cum știe pisica să se îngrijească singură.

Bine-nțeles că ne-au însoțit și ceilalți patrupezi. Nero și Bella foarte curioși, dar răbdători. Un Porto foarte supărat și o Scai jucăușă. Atât de jucăușă că l-a convins și pe șucăritul de Porto să se joace puțin, așa de la înălțimea buturugii pe care se urcase.

 

Azi, la momentul în care termin de scris acest articol (o sămptămână mai târziu), deși a fost început în ziua cu peripețiile cu hamul, Fifi e bine, rana s-a vindecat, mai e piciorul doar pătat de betadină, dar se va curăța și aceasta când îi va crește părul.