Vacanța asta a fost cu peripeții multe, de care o să povestesc poate vreodată, dar cea mai „tare”, a fost din păcate dispariția lui Fifi. Am fost luată pur și simplu pe nepregatite. Nici nu știu dacă poți fi vreodată pregatit pentru dispariția cuiva. Odată cu vremea rece și ploile de săptămâna asta, felinele mele au început să doarmă noaptea în casă. Unii mai mult, alții mai puțin. Toto rămane toata noaptea fără probleme, Scai cel mai puțin, iar Fifi undeva pe la mijloc. De regulă pe la trei-patru dimineața se trezește, mănâncă si cere afară. Știu că e un comportament normal la feline, mai ales că ele vânează de obicei la acele ore. M-am obișnuit eu cu ora lor că am început să ma trezesc fără să mai miaune ele.
Miercuri spre joi noaptea, Fifi m-a surprins că s-a trezit, a folosit litiera ( ceea ce face doar daca îl încui ăn baie) și s-a mutat în sufragerie să doarmă. Abia dimineața la 7 a cerut afară și cum îl aveam deja pe Toto cu Febră și Nero cu tuse, mi-am propus să-l urmaresc. Doar că.... urmarește dacă mai ai pe cine. Am înteles că mai trecuse pe acasa cât am fost eu la serviciu, dar după aia nu l-a mai văzut nimeni. Seara nu a venit, nici a doua zi, nici următoarea. L-am căutat, strigat, zilnic de mai multe ori și nimic nimic. Mi-au trecut prin cap toate găndurile posibile și imposiblie toate scenariile. Scai a fost perioada asta tot un du-te vino, când în casă când afară. L-a căutat la propriu în locurile unde dormea Fifi în grădină. A mai făcut așa când a dispărut Porto din viața noastră, dar atunci căuta îmreună cu Fifi (unul în casă altul afară - când intra unul, ieșea celălalt)și nu a părut foarte vizibil în primele zile. Ajungând la veterianar cu ceilalți, chiar și acolo am întrebat dacă a venit cineva cu vreun motan găsit și bolnav. Îmi imaginam că l-o fi văzut cineva că nu-i bine și l-a luat să-l îngrijească.
Aseară începusem deja să cred mai mult că gata, Fifi nu o să mai apară acasă, dar tot mai rămăsese o fărâmă de speranță. Motiv pentru care, azi la prima ora m-am apucat să fac un afiș pe care sa-l pun pe stradă la noi și prin împrejurimi. Am tipărit vreo 10 pagini, le-am si tăiat să se poată rupe numărul de telefon și am așteptat să se oprească ploaia să putem merge să le lipim. Odată ce-a fost gata l-am postat și pe Facebook, pe grupul satului și al comunei, dar și pe pagina mea.
După numai două ore, când mă pregateam să plec cu câinii la tratament, ghici cine și-a făcut apariția la ușă? Un Fifi supărat și necăjit. A trecut pe la castronul de mâncare, dar nu a prea mâncat. Avea aspectul acele specific lui înfoiat cu blana gata să-i cadă de stresul că nu-l las afară în perioadele când e răcit și sub tratament. După episodul de anul trecut cînd era să-l pierdem și a stat câteva zile internat, la orice semn de răceală primul pas e să-i țin în casă cel puțin noaptea. El e principalul motiv pentru care pisicile mele de curte au cam devenit pisici de casă. După ce ne-a mirosit aproape pe toți s-a culcat prin toate locurile lui preferate. Probabil începuse să dispară mirosul lui de pe acolo în atatea zile folosite doar de ceilalți.
Nu știu acum ce să zic, dacă e coincidență sau nu, dar aproape niciunul din noi nu mai crede ăn coincidența asta, imediat ce am pus anunțul să apară acasă. Părerea generală e că a fost închis undeva prin vecini, fie într-o magazie să prindă șoareci, fie a vrut să-l ia cineva și nu l-a lăsat afară pe perioada ploilor. Sau poate chiar l-au luat crezînd că e bolnav, până îl revendică cineva, dar în ultimul caz, dacă a văzut că-l caut, de ce nu a sunat în loc să-i dea drumul? Da nu are zgardă, la cum sunt gardurile pe la noi mi-ar fi frică sa-i pun zgardă, să nu rămâna cumva agățat pe undeva cu ea. Dar e un motan castrat și ingrijit, se vede că e al cuiva.
Acum glumim, că-l avem lângă noi și că așa a vrut el să sărbătorească Halloween-ul. Chiar ne-a tras o sperietură pe cinste! A, și Scai s-a oprin azi din tot acel du-te vino pe ușă. A stat și ea să doarmă în casa ca înainte de dispariția lui Fifi.
Nici nu-mi vine să cred cât timp a trecut de când n-am mai intrat pe blog și cât de multe am lasat neterminate. Mi-aș dori să pot spune că mă voi ocupa de ele, dar nu pot promite decât că voi încerca. Am intrat pe bloguri în weekend că mi-era dor de voi și vroiam să văd ce mai faceți și se pare că dorul nu s-a oprit doar acolo. Anul trecut școlar am avut ore în două școli și asta mi-a luat tot timpul liber pe care îl aveam. Nu s-a mai pus problema să țin pasul cu blogosfera sau să fac ceva creativ (desi cu proiectele cu elevii la școală mai reduceam din dorul asta de craft).
Aseara făceam curat într-un sertar și am dat peste un rest de pachet de cărți de joc, recuperate din cancelarie (probabil au fost confiscate de la un elev de cineva si uitate pe acolo) când făceam curat într-o vacanță. Cred că și la mine în sertar erau uitate de aproape un an dacă nu mai mult. Le-am luat cu gîndul exact la coșulețul acesta. Îl văzusem de mult și îmi tot propuneam să îl fac și eu că nu părea complicat.
Nici nu e, odată ce-l faci deja nu mai ai cum să uiți. Dar aseara pentru sigruranță căutam tutorial. Nu am găsit aseara decat ceva scurt pe Facebook , dar a fost de ajuns să mă facă să calculez greșit căte cărți am nevoie. Să ne înțelegem bine, tutorialul arată totți pașii corect, dar mintea mea nu procesa tot. Calculasem eu vreo 40 de cărți. Cate am ? .. vreo 34. a, bun, lasă că nu fac cu 8 laturi, fac doar cu 6. Si a mers! Până la partea cu crearea bazei coșului. Am îndoit cărțile ca în tutorial, dar pentru 6 lauri se suprapuneau prea mult si nu puteam crea floarea aceea din interior. Având nite cărți de plastic, orice îndoitură în ele rămâne destul de rigidă așa ca n-am incercat să găsesc unde ar fi trebuit să îndoi cărțile ci doar am adaugat și celelalte laturi. Și bine-nțeles că n-am mai avut destule cărți, mai ales cu calculele mele greșite.
Soluția de compromis a fost să nu dublez fundul coșulețului cu cărți ci cu un carton recuperat de la o cutie de napolitane. Și pentru că nu s-a pliat la fel de bine a trebuit s-o lipesc și pe aceasta, dar să folosesc și band adezivă pe alocuri pentru a fixa cărțile una de alta.
Pe final arată destul de decent, deși undeva între finisarea lucrurlui și ședința foto am reuși să pierd o mică piesă și nu mai reușesc să dau de ea. Nici cărți nu mai am ca să o înlocuiesc.
Cred că într-o zi o să iau un pachet de cprți de joc doar pentru a aface corect acest coșuleț, ca sa-mi fac damblaua cum se spune. Nu de alta dar tot nu s-a liniștit piticul ală de pe creier căruia i s-a pus pata pe proiectul ăsta. Și intre timp poate descopăr vreo setare la telefonul asta, ca deși e aceeași marcă cu cel vechi descopăr că face colajele dreptunghiulare și-mi taie mult din poze. Mă obișnuisem cu cele pătrate.
PS: Un tutorial pe youtube cu acest coșuleț și incă ceva in plus, pentru cine dorește ( azi am gasit mai multe nu doar pe cel de aseară)
Nu în acest mod îmi imaginasem ieri că voi începe ziua de azi, dar dacă am învățat ceva bine de tot în 2025, e că să nu mă cramponez de planuri. Aș fi vrut să zic „să nu-mi fac planuri”, dar totuși fără un plan relative de lucru că e zilnic sau mai general, totuși nu cred că pot funcționa. Doar că ... am o vorbă cu mama, când vine să mă ajute cu ceva și ajungem să facem cu totul altceva : „nu asta era în plan”. L fel cum niciodată nu sunt în plan răcelile sau virozele, dar de ceva timp se tot țin scai de mine.
Moș Crăciun a fost foarte darnic cu mine anul acesta (sau anul trecut calendaristic) și mi-a adus un telefon nou. Cel vechi era deja super obosit după toate cerințele la care l-am supus pe la școală. Numai el știe căte a îndurat. Telefonul nou, nu e ceea ce tineretul numește de ultimă genrație, dar este mai performant și îmi vine mai ușor pe el să accesez blogosfera. Și cum am obiceiul să butonez telefonul înainte de cafea, am descoperit la Suzana, la rubrica de Citate favorite, un articol deosebit despre o carte deosebită, de foarte mare actualitate : 'Technopoly - the Surrender of culture to technology' de Neil Postman. Are ea acolo și link către pdf-ul în engleză al cărții.
Citatele alese de Suzana mi se par atît de bine alese pentru a trage acel semnal de alarmă ce ar trebui să ne facă să ne punem mai des întrebarea : „cât de prietenă ne este tehnologia”. Am relaționat atât de bine cu tot ce a selectat Suzana si s-au făcut atât de multe conexiuni cu întâmplări din trecut că am decis mai bien să fac o poastare despre, un comentariu cred că ar fi fost mult prea lung.
Câutând o imagine reprezentativă pentru subiect (de, suntem în epoca în care orice postare, trebuie însoțită de o fotografie pentru vizibilitate), am găsit un articol Impactul tehnologiei asupra omului,(de unde am preluat si fotografia) un articol care rezoneană perfect cu postarea Suzanei. Preiau din el doar „subtitlurile”, ceea ce autorul consideră efectul negativ pe care îl are tehnologia asupra omului.
Tehnologia ne face să ne simțim izolați
Tehnologia promovează un stil de viață sedentar
Tehnologia este o sursă constantă de distragere a atenției
Este mult mai ușor să fii un agresor când ești ascuns online
Utilizarea tehnologiei poate îngreuna imaginația la copii
Tehnologia separă familiile
Tehnologia nu construiește cele mai bune abilități sociale.
Dependența de tehnologie este din ce în ce mai răspândită
Să fii conectat în mod constant adaugă un nou strat de stres.
Tehnologia poate provoca pierderea empatiei pe măsură ce ne obișnuim cu violența online.
Ultimul mi-a amintit si experimentul Marinei Abramovic, care arată adevărul despre natura umană atunci când se pierde umanitatea, iar tehnologia prin ecranul din fata ochilor tocmai asta face : dezumanizează.
Revenind la postarea Suzanei, prima conexiunne care s-a realizat a fost cu filmul „Eu, robotul”. Nu știu de ce nu e prea cunoscut acest fil, nu mai stiu nici când l-am văzut eu prima dată, dar am rămas profund impresionată de el. Iar evoluția inteligenței artificiale din ziua de azi, mereu mă face să mă gîndesc la robotul Sony.
Legat de tehnologie, deși cred că mai degrabă e legat de industrializare, mi-o amintesc pe bunica, venită în vizită la mama și văzînd-o folosind electrocasnice a exclamat „ așa da viață, nu ca pe vremea mea când făceam totul de mînă”. Mi-aduc aminte că a urmat o discuțe atunci, ca da poate părea mai ușor dar că sunt alște lucruri care fac ca viața să fie percepută la fel de dificilă și de stresantă ca pe vremea ei. Mult mai tarziu, mai precis în ultimii ani mi-am tot pus întrebarea cum reușea mama care avea o mașina de spălat Alba lux, fără atâtea opțiuni ca mașinile automate de acum, și care trebuia să limpezească de mână (ca s-o citez pe ea, „să cânte la pian”), să le stoarcă tot ea, să încălzească apa pentru a spăla vasele și multe altele și totuși să aibă timp sa facă curat, să calce toate rufele (la ea nu a existat vreodată maldărul de rufe de călcat ce la mine pare permanent) și pe desupra să mai aibă timp și de socializare: o cafea cu vecina, un joc de cărți/remi cu prietenii, etc... Duc dorul serilor în care se adunau si jucau ceva si oricât am încercat să implic musafirii în astfel de activități...nu am găsit amatori.
Crescând fetele, am realizat că toată aparatura electrocasnică, deși ne ajută să facem mai repede multe lucruri, cumva ne incapacitează ca și oameni. Îmi asum vina că în anumite cazuri n-am stiut să le învăț pe fete să fie autonome. Imi luasem la un moment dat niște roboței de bucătărie care tocau foarte repede si ușor legumele pentru mâncare. Ce era fain la ei, e că nu necesitau curent. Funcționau pe principiul trasului de sfoară. Am realizat atunci că fetele învățaseră foarte bine să le folosească dar nu ar fi știut să toace o ceapă făra acel aparat. Și chiar mă gândeam că ce o sa facă ele cand vor pleca la casa lor, vor avea nevoie de toată bucataria mea ca sa se descurce? Nu vor putea „construi” ca mine placând de la minimul necesar, lingura, furculită cuțit... Oare minimul necesar va include din start roboți de bucătărie? Între timp roboțeii mei s-au stricat, li s-a rupt sfoara si nu e tocmai ușor de înlocuit, trebuie si ceva special, și au fost înlocuiți de clasicile tocător și cuțit. Fetele mele, partea asta o cunosc foarte bine. De altfel pe partea de bucătările, au învățat să se descurce, știu să-și facă o mâncare singure - la un aragaz (nu stiu dacă s-ar decurca si la o sobă pe lemne). Ce n-am reușit să le învăt e să spele de mână, dar trebuie să recunosc că nici mie nu-mi place si e mult mai ușor să le bag la masină să apas pe un buton.
Pe parte digitală, telefoane, laptop... folosim din greu, profitam cât se poate de mult. Încer să le învțt pe fete să foloseasca tehnologia asta in avantajul lor, nu să devină dependente de ea. Aseară cea mică citea „Moromeții” în format digital. Sincer e mai simplu din mult puncte de vedere să accesezi o carte in format digital. A accesat si cărți audio, dar a ajuns la concluzia că preferă să le citească. Dar tot cea mică a adormit cu telefonul pornit probabil pe tiktok. Nu stiu exact, că doar vorbea cineva în surdină la ea în cameră, când m-am dus dimineață să scot pisoiul. Urmează să am o discuție despre puterea unui mesaj înregistrat de subconștient în timpul somnului. Intâmplarea face să-mi raspundă mie cumva parțial la întrebarea „de ce sunt copii de azi asa irascibili”. Mi-amintesc că si eu dormeam ascultând muzică (posturi de radio) încă mi se pare ceva „safe”, dar cu aceste rețele de socializare despre care aud destul de multe....nu mai pare chiar asa de inofensiv pentru creierul unui adolescent.
În concluzie, da, tehnologia devine din ce în ce mai puternică și ne acaparează tot mai mult orice aspect al vieții. Depinde doar de noi cât de mult o lăsăm să ne incapaciteze ca oameni autonomi.
.jpeg)
.jpeg)
