Ghiocei și inimioare

 Zilele trecute, Carmen spunea că ar vrea să vadă cum decorez cu ghiocei și inimioare, așa că iată, mă prezint repede la raport cu decorul pentru luna ferbruarie. Știu că nu a început încă luna, dar e weekend, unul din rarele weekenduri libere din acest an, așa că am profitat să strâng aproape toate decorațiunile de sărbători. Mi-au mai rămas ghirlandele de pe balustradă și de pe verandă și bradul artificial de afară. Doar bradul - decorațiunile din el sunt strânse de la începutul lunii.

Am început aranjamentele cu bolurile de sticlă, fix cu ghiocei și inimioare. Știam că am niște coșulețe cu ghiocei din mărgele realizate acum trei ani. A fost primul an în care am încercat un fel de calendar creativ în afara adventului de Crăciun. Nu l-am făcut pe tot atunci, trebuia să lucrez cu fetele și ele erau ocupate cu școala, așa că unele teme nu au mai fost finalizate.  Majoritatea decorațiunilor cu ghiocei le am din acel an. Doar că pe unele le rătăcisem, le depozitasem în altă parte și stăteam și mă uitam lung la cutia de primăvară că e cam mică. Mă resemnasem oarecum aseară și am aranjat bolurile de sticlă cu ce am avut, dar azi am găsit și restul decorațiunilor, așa că mi-am făcut de cap.

Și am fost încântată să găsesc și ghioceii din sârmă plușată realizați în același an, dar și felicitări cu ghiocei din sârmă plușată sau cusuți pe etamină. Mai am doar una din cele cusute, cea pe etamina vopsită albastru. Am putut astfel să pun ghiocei în zăpada din blourile de sticlă. În prima poză din colajul de mai jos este varianta de aseară.

Și dacă tot am pus varianta de aseara, m-am distrat cu funcția de creativitate a telefonului și am făcut colaje gen „before and after”

Și dacă am pornit pe panta amintirilor, am modificat și tabloul ghioceilor folosit atunci, mai precis am acoperit ghioceii cu numere cu unii albi imaculați 

și am înlocuit cu el tabloul cu omul de zăpadă destinat lunii ianuarie.

Sper ca anul acesta să reușesc să schimb tabloul în fiecare lună. Am momentan tablouri pentru primele patru luni din an, o lună de toamnă și pentru decembrie.

O surpriză minunată cu parfum de nostalgie

 A sosit zilele trecute adusă de curier de departe, tocmai de la Mihaela (Blogul Dănuței). Nu mă așteptam deloc la așa ceva, nici la cadou și nici la ce am găsit în cadou, mai ales că eu era cea care ar fi trebuit să îi trimit un colet, premiul de la clubul de Puzzle. Am întârziat puțin cu el că vroiam să adaug în colet ceva făcut de mine. Sper ca săptămâna viitoare să ajung cu el la curier.

Cu puțin timp în urmă m-am înscris pe blogul ei la o provocare numită Magia cărții călătoare. Ideea mi-a plăcut mult, o carte care să colinde pe la cei înscriși în provocare pe care să o citim fiecare când o primim si s-o trimitem mai departe la următorul din listă. Câteva cuvinte despre carte cred că se subînțelegea că erau așteptate. Din motive stiute mai bine de ea, a schimbat formatul provocării și, deși așteptam cu emoție începerea ei și să văd la cine va ajunge prima dată cartea aleasă, odată cu acest colet am descoperit că provocarea a fost cumva începută. Mă gândesc acum, dacă nu aș fi fost prima în lanț, oare m-ar fi influențat părerile celorlalți despre carte? Mi s-ar fi părut mai incitantă sau din contră? De regulă nu citesc recenzii amănunțite despre cărtile pe care le aleg. O făceam odată demult când urmăream un blog literar, dar dacă ajungeam să îmi comand o carte din cauza unei astfel de recenzii, reușeam cumva să uit detaliile până începeam să citesc cartea.  Și când le cumpăr, citesc de pe librăriile online doar descrierea de pe coperta cărții, la fel cum aș face si dacă aș fi într-un magazin fizic. Și pe aceasta o uit de obicei până citesc cartea și chiar și când am cartea fizic în mână, nu îi citesc coperta decât la sfărșit. Chiar nu-mi place să știu prea multe despre o carte înainte s-o citesc. Cumva foarte ciudat ținând cont de cealaltă mare plăcere a mea de a reciti cărțile care îmi plac.

Am primit o altă carte, nu din cele propuse la lansarea provocării. O carte pe care am văzut că a primit-o și Suzana, și am înțeles din scrisoarea Mihaelei că va mai ajunge și prin altă parte. Cumva a făcut ea ce a făcut și vom citit toate aceeași carte, dar nu mai suntem condiționate de timp și de trimitera mai departe a coletului. Eu am început deja cartea, am ajuns pe la jumătate și sper s-o termin în acest week-end. Rămâne acum întrebarea: oare dacă eu scriu despre carte, celelalte fete vor fi sau nu influențate de părerea mea despre ea? Le va ajuta sau nu opinia mea? De scris voi scrie imediat ce o termin, nu vreau să-mi pierd primele impresiii despre ea. Nu am uitat ce am pățit anul trecut cu ”Lucruri peste care nu putem trece” și „Never Never”, când nu am scris imediat despre ele. Dar nu știu dacă să public acum articolul despre carte sau să aștept să fie citită și de ceilalți participanți la provocare? Oare ar fi mai interesant să stabilim o dată la care să publicăm toate recenzia despre carte? Nu m-ar deranja să aștept până atunci.

Dar coletul nu a conținut doar cartea. Cartea a venit însoțită și de alte lucruri: o frunză de stejar și o cochilie de melc culese de Mihaela. Simt ca și cum mi-a trimis cu ele o bucățică din sufletul ei. Am mai găsit o păpușică să-i fie prietenă Monicăi. ce a adus și o temă pentru Monica, să-i facă ceva de îmbrăcat. Se portivește numai bine cu tema lunii februarie de la Transformări Creative, plus că și Monica cere un outfit nou.

Dar piesa de rezistență a coletului a fost cana personalizată cu pozele bunicilor mei. Când am descoperit-o .... parcă timpul a stat în loc și inima a uitat să mai bată. Cred că cinci minute am stat cu cana în brațe de parcă mi-aș îmbrățișat chiar bunicii în acel moment. Acei doi bunici la care mi-am petrecut aproape toate vacanțele, de la care am învățat atât de multe, iar acum, când i-am văzut pe cană, m-au copleșit din nou emoțiile și dorul de ei. N-am reușit să fac atunci niște poze frumoase, sunt pline de umbre de la soarele ce intra pe fereastră (nu mi-a trecut prin cap atunci să trag draperia), dar nici nu am vrut să fac altele mai târziu, acestea parcă arată exact cât de mult m-a emoționat cadoul primit.

Mulțumesc mult Mihaela pentru acest cadou deosebit.

Figurine din inele de hârtie - Pe drumul amintirilor (7)

 Azi eram chiar foarte hotărâtă să mă apuc de ceva craft și să fac ceva pentru transformările creative din octombrie. Începusem de aseară să adun tuburile de hârtie pentru proiectul la care mă gândeam, azi am adunat și restul. Planul era să fac prima temă și articolul de azi să fie despre construcția din tuburi de hârtie. Așa că nici nu m-am gândit la altă idee pentru acest articol.

Dar, cum viața ți se asează uneori în drum, m-am trezit că nu am timp să termin ce am început. Nu am avut toată ziua la dispoziție pentru crafturile mele. Dimineața am petrecut-o în bucătărie, la prânz am avut musafiri, apoi a trebuit să recuperez cu fetele orele de matematică la care au lipsit săptămâna trecută. Si uite așa se făcea deja seară când m-am apucat eu de proiect.

Am văzut că nu am nicio șansă să termin în timp util, așa că trebuia să „reconfigurăm traseul”. 

- Fac repede un coșuleț din inelele de hârtie, alea tăiate deja, mi-am spus. 

Care alea tăiate că nu le-am mai găsit. Le-am pus bine de tot în haosul din camera-depozit. Și căutând inelele, am găsit figurinele din inelele de hârtie făcute cu fetele în urmă cu ceva ani. Așa că pentru azi, postez doar pentru inspirație, în speranța că până la finalul lunii voi reuși și eu să termin măcar un proiect .

Bunica - Pe drumul amintirilor(6)

 Acest articol l-aş fi scri ieri, dar l-am amânat datorită semnificației zilei. 

Săptămână trecută vorbeam cu mama despre bunica, mama ei, despre ce fel de om a fost ea. Bunica nu a mers mult la școală, cred că numai patru clase, mai mult nu se putea pe vremea ei, dar cred că dacă ar fi avut posibilatatea ar fi fost în stare să facă și doctorat. I-a plăcut atât de mult cartea că ne învăța și pe noi poeziile pe care le învățase ea la școală. Nu știu cum de a putut să le țină minte atât de mult timp că eu le uit foarte rapid. 

Ea e cea care a copilărit în casa aceea frumoasă ce v-o arătam mai demult. Poza este de acum câțiva ani, când încă mai era în putere să se gospodărească cât de cât singură și nu avea nevoie de ajutor.

A fost o femeie foarte harnică, mereu cu treabă prin grădină, pe la animale. Nici nu știu când reușea să gătească, că făcea câte ceva pe-afară. Singurele dăți când o găseai în casă era când cosea. În rest aproape că nu stădea niciodată jos. Multe despre grădinărit le-am învățat de la ea pur si simplu pentru că le făcea în fața noastră, nu pentru că ne punea să învățăm ceva anume. Are ea darul acesta de a-ți transmite multe informații fără a simți că ai de învățat.

Bunica a fost croitoreasă, o meserie pe care pur si simplu a prins-o singură, fără ucenicie. Nu a lucrat niciodată cu tipare, dar știa să croiască imediat ceea ce i se cerea și aproape că nu avea nevoie să măsoare, mai ales acelor doamne cărora le mai făcuse și altă dată câte ceva de îmbrăcat. Dacă ar fi trăit in vremurile de azi să aibă acces la toate școlile de acum ar fi ajuns designer vestimentar chiar renumit. Numai că altul a fost destinul ei. De aceea, când FB-ul mi-a scos în cale versurile lui Adrian Păunescu, deși le știam, m-am gândit automat la ea, la cât de mult i s-au potrivit ei.

Cântec femeiesc - de Adrian Păunescu

Așa e mama și a fost bunica,

Așa suntem, femei lângă femei,

Părem nimic și nu-nsemnăm nimica

Doar niște „ele” ce slujesc pe „ei”

Ei neglijenți, iar ele foarte calme,

Ei încurcând ce ele limpezesc,

Ei numai tălpi și ele numai palme, 

Acesta e destinul femeiesc.

Și-n fond, ce fac femeile pe lume?

Nimic măreț, nimic impunător

Schimbându-și după ei și drum și nume

Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâția pași ce au făcut prin casă

Și pentru care plată nici nu cer

De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă

Ar fi ajuns și dincolo de cer.

Ei fac ce fac și tot ce fac se vede,

Ba strică mult și ele-ndreaptă tot

Și de aceea nimeni nu le crede

Când cad, îmbătrânesc și nu mai pot.

Așa e mama și a fost bunica

Și ca ele mâine eu voi fi.

Ce facem noi, femeile? Nimica,

decât curat și uneori copii.

Suntem veriga firului de ață

În fiecare lanț făcut din doi,

Ce greu cu noi femeile în viață,

Dar e și imposibil fără noi...

Update 22 iulie, după amiază

Se pare că 21 iulie vrea să se întipărească în memoria mea cu mai multe semnificații decât cea  pe care o știam ieri. Nu știu cum se face că se întâmplă dar viața e plină de coincidențe. Sau poate că se aranjează așa planetele încât să putem duce totul mai ușor, iar amintirile despre cei ce nu mai sunt printre noi să nu mai fie dureroase.

Ieri am intrat pe FB și știți că are zona aia cu amintiri în care am găsit că acum ceva timp am avut ca fotografie de profil o poză cu ambii bunici, ext ce căutam eu inițial când am vrut să scriu acest articol despre bunica. Poze e făcut cam la un an distanță de fată de cele de ieri cu bunicul și ce de mai sus cu bunica. Se vede trecerea timpului peste ei în această poză. De altvel anul următor bunica a plecat dintre noi și la încă un an și bunicul. În poză este mama care le arată părinților ei albumul de absolvire al domnisoarei mele mai mari, prima lor strănepoată. 

Bunicul - Pe drumul amintirilor (5)

 Azi se împlinește un an de când mi-am luat ultimul rămas bun de la bunicul meu de suflet, acel rămas bun fără răspuns din partea lui. A fost ultimul bunic în viață, și deși l-am iubit și pe celălalt, bunicul din partea mamei mi-a fost mai apropiat, pentru că toate vacanțele le-am cam petrecut în curtea lui, ocazie cu care am învățat multe și de la el, și de la bunica.

Pierderea lui, mai ales că a fost ultimul bunic rămas în viață, m-a durut enorm, a reprezentat încheierea unei epoci pentru mine, sfârșitul unei generații și conștientizarea că următorii la rând sunt părinții.

Mi-e mult mai greu să vorbesc despre el acum, decât despre bunica. De fapt ea și o poezie a lui Păunescu au fost factorul declanșator al acestui articol, dar despre ea veți citi mâine, deși am scris tot azi. Dar am căutat pozele cu ei ieri și asta a declanșat un val de emoții și de amintiri că mi-e greu să mă concentrez la ceea ce aș fi vrut să scriu .

Pozele sunt de acum câți va ani, din aceeași zi cu cea pe care o s-o vedeți mâine cu bunica. Cred că avea în jur de 94 de ani și încă mai era în putere să facă treburi pe lângă casă. L-am surprins în ziua aia ascuțindu-și coasa să taie niște iarbă la găini. Am învățat să cosesc cumva pe furiș, folosind coasa lui din grădină și când a văzut că mă pricep a fost singurul care m-a încurajat și m-a învățat trucurile necesare. Chiar am fost cu el la coasă în câțiva ani, îmi făcuse o coasă specială pe mărimea mea. Doar că tata nu mi-a încurajat această activitate, că sunt fată și că nu e necesar să știu, iar bunicul nu se băga peste ceea ce decidea tata. Poate că doar noi doi am mai fi mers dar odată cu liceul apoi facultatea nu mai ajungeam așa des la țară.

Închei aici și programez articolul de mâine că am alunecat prea mult pe panta amintirilor și încep să mă răscolească prea mult, iar dorul de ei devine din ce în ce mai mare.

„Încă mi-e dor de tine bunicule, așa cum nu cred că mi-a fost niciodată de nimeni care a trecut dincolo, poate doar de tata”.

Rezistentă

 

Bunica avea mereu flori de gura leului care creșteau prin crăpăturile dintre beton și casă. Într-un fel această floare crescută la fel, într-un loc în care nu am idee cum a ajuns, îmi amintește de bunica și de verile petrecute la ea.

Casa străbunicilor - Pe drumul amintirilor (4)

 

Am ajuns în zonă întâmplător azi și m-a șocat s-o compar cu casa din amintirile mele, casa care îmi plăcusa cel mai mult când eram în școala primară sau mai mică, pentru că avea balcon.  Eram foarte încântată să mă joc pe acel balcon ori de câte ori bunica își vizita tatăl ce locuia într-o cămăruță mai în spate. Asta era „casa bună”, de oaspeți deosebiți,  se deschidea doar la ocazii.

Mi-amintesc ambii străbunici ce au locuit acolo, pe străbunica mai puțin, am prins-o în ultimii ani de viață și singura amintire care a rămas întipărită este o vizită la spitalul unde era internată. Cu străbunicul însă ...e ultimul din străbunicii mei pe care l-am pierdut și deși mi-amintesc din ce în ce mai puține lucruri legate de el, țin minte Biblia din care citea la lumina unei lămpi, de ziarele de pe măsuța de lângă patul lui, că nu aveam voie să mergem într-o anumită grădină în spate ( cred că avea stupii acolo dar pe vremea aia nu întrebam de ce, doar ascultam ce ni se zicea și atât).

Și-mi mai amintesc unele din poveștile pe care le spunea, povești din viața lui, de pe front, cum era cât pe ce să zboare cu avionul să fie adus acasă că fusese rănit pe front, povești din copilăria lui când era chemat iarna  să stea drepți în fața boierului, el desculț în zăpadă, boierul înfofolit bine și cu cizme pe cal. Niciodată nu a vorbit de ceva bun legat de boierul de acolo. Cred că unul din cele mai bune lucruri din viața lui a fost colectivizarea că a alungat boierul din sat.

Singur, cumva și-a făcut un rost, a învățat meserie, a fost ceea ce lumea numea pe atunci, un om gospodar. Casa și-a ridicat-o singur și în curte avea un adevărat atelier de tâmplărie. O altă amintire pe care o am cu el, e din curtea bunicii când învăța pe cineva cum să facă dungile din modelul de pe tencuiala casei. Știu că și-a ajutat fiecare copil să aibă casa lui, mai ales pentru doi băieți le-a construit case lângă el, lor lăsându-le moștenire atelierul de tâmplărie. Casa le-a lăsat-o celorlalți doi copii, bunica mea și încă un frate ce locuia mai departe. În acte nu știu cui aparține casa, cum era pe vremuri, pe vorbe, nu mai merge azi, dar e în curtea celui mai mic dintre copii, mai bine zis a urmașilor lui.

Pentru zilele noastre casa e mică, nu mai știu exact câte camere are, dar se trecea dintr-o cameră în alta. În mintea mea de copil era ideală de locuit și cred că într-o vreme chiar am crezut că ne vom muta acolo.

Forme de ipsos - Pe drumul amintirilor (3)

 Una din puținele lucrări cu forme de ipsos ale mele a stat ani mulți afișată pe ușa de la frigider. Am regăsit-o într-o poză că în realitate nu știu pe unde a dispărut. Probabil la mutare s-a întâmplat ceva cu ea.

Data la care e a fost făcută poza spune 29 ianuarie 2011. A trecut ceva timp de atunci.

Pe drumul amintirilor (2)- Reflexii în oglindă (7)

 Tot în weekend, din locul unde am locuit odată, am găsit și prima mea lucrare în tehnica șervețelului. Inițial a fost un suport din lemn pentru linguri de lemn, pe care l-am vopsit la interior, iar pe exterior am lipit un șervețel cu model. Mi-amintesc că prima dată nu am lipit corect, și atunci cineva m-a învățat că anumite obiecte folosite în tehnica șervețelului se pot spăla cu apă de șervețelul folosit și grund. Am urmat sfatul primit și am luat-o de la capăt, acesta este rezultatul:

Pozele sunt din arhiva personală

Pentru rubrica Reflexii în oglindă, inițiată de SorinN și redeschisa de Carmen

Recomandare

„Dacă dorești să participi, publică într-un articol pe blogul tău, 

o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai văzut în „oglindă”(poate fi și cea retrovizoare) 

și înscrie articolul în tabel”

Pe drumul amintirilor (1)

În weekend am fost la niște prietenii, ocazie cu care am trecut și pe la fosta noastră locuință. Mai avem câteva lucruri rămase pe acolo, lucruri care nu ne-au trebuit când ne-am mutat. De fiecare dată când mergem, mai controlăm, sortăm, ce-am lăsat în urmă. Și uneori mai luăm din ele.

De data asta a fost rândul unui tablou kinusaiga, prima mea lucrare în această tehnică, lucrat pe o placă de polistiren extrudat, pe care am lipit eu carton, pentru că la acea vreme nu știam de unde să iau materialele necesare. 

Amintiri din clasa I - Miercurea fără cuvinte (4)

 

am selectat cateva pagini reprezentative pentru mine.

Tot abecedarul îl puteți găsi aici

Gazda Suzana