Casa străbunicilor - Pe drumul amintirilor (4)

 

Am ajuns în zonă întâmplător azi și m-a șocat s-o compar cu casa din amintirile mele, casa care îmi plăcusa cel mai mult când eram în școala primară sau mai mică, pentru că avea balcon.  Eram foarte încântată să mă joc pe acel balcon ori de câte ori bunica își vizita tatăl ce locuia într-o cămăruță mai în spate. Asta era „casa bună”, de oaspeți deosebiți,  se deschidea doar la ocazii.

Mi-amintesc ambii străbunici ce au locuit acolo, pe străbunica mai puțin, am prins-o în ultimii ani de viață și singura amintire care a rămas întipărită este o vizită la spitalul unde era internată. Cu străbunicul însă ...e ultimul din străbunicii mei pe care l-am pierdut și deși mi-amintesc din ce în ce mai puține lucruri legate de el, țin minte Biblia din care citea la lumina unei lămpi, de ziarele de pe măsuța de lângă patul lui, că nu aveam voie să mergem într-o anumită grădină în spate ( cred că avea stupii acolo dar pe vremea aia nu întrebam de ce, doar ascultam ce ni se zicea și atât).

Și-mi mai amintesc unele din poveștile pe care le spunea, povești din viața lui, de pe front, cum era cât pe ce să zboare cu avionul să fie adus acasă că fusese rănit pe front, povești din copilăria lui când era chemat iarna  să stea drepți în fața boierului, el desculț în zăpadă, boierul înfofolit bine și cu cizme pe cal. Niciodată nu a vorbit de ceva bun legat de boierul de acolo. Cred că unul din cele mai bune lucruri din viața lui a fost colectivizarea că a alungat boierul din sat.

Singur, cumva și-a făcut un rost, a învățat meserie, a fost ceea ce lumea numea pe atunci, un om gospodar. Casa și-a ridicat-o singur și în curte avea un adevărat atelier de tâmplărie. O altă amintire pe care o am cu el, e din curtea bunicii când învăța pe cineva cum să facă dungile din modelul de pe tencuiala casei. Știu că și-a ajutat fiecare copil să aibă casa lui, mai ales pentru doi băieți le-a construit case lângă el, lor lăsându-le moștenire atelierul de tâmplărie. Casa le-a lăsat-o celorlalți doi copii, bunica mea și încă un frate ce locuia mai departe. În acte nu știu cui aparține casa, cum era pe vremuri, pe vorbe, nu mai merge azi, dar e în curtea celui mai mic dintre copii, mai bine zis a urmașilor lui.

Pentru zilele noastre casa e mică, nu mai știu exact câte camere are, dar se trecea dintr-o cameră în alta. În mintea mea de copil era ideală de locuit și cred că într-o vreme chiar am crezut că ne vom muta acolo.