Tot ce nu ți-am spus, de Celeste NG - Citate favorite (21)

 

Am început această carte crezând că este o carte motivațională, nu știu de ce , dar așa îmi sugera titlul și era și pusă în folderul greșit probabil pe același principiu, a ceea ce îmi sugera mie titlul.

Nu citesc de obicei astfel de cărți, lectura pentru mine este de obicei ceva relaxant, care trebuie să ajute să mă deconectez de cele zilnice. Așa că de obicei prefer poveștile, mai ales dacă e și o perioadă stresantă cu multe griji pentru mine.

Am deschis fișierul cu ea din curiozitate și m-a prins firul lecturii încă de la primela rânduri. La urma urmei, părea a fi vorba de o crimă și de o investigație. Nu a fost tocmai așa, dar cartea mi-a plăcut deși am citit-o cu strângere de inimă pentru fiecare personaj prezentat, pentru fiecare membru al familiei ce a trecut prin tragica pierdere a unuia drag, Lydia.

Cartea începe cu o scenă tipică a unei familii americane, dimineața când tatăl deja e plecat la serviciu, iar mama pregătește copii pentru școală, moment în care descoperă că Lydia a disprut de acasa, dar doar noi cititorii știm că nu e doar dispărută, pentru că așa începe cartea.

<<Lydia e moartă. Dar ei încă nu știu asta. Ora șase și jumătate dimineața, 3 mai 1977. Nimeni nu știe nimic altceva decât acest lucru banal: Lydia a întârziat la micul dejun.>>

Totuși familia aceasta nu e tocmai o familie tipică, e o famile mixtă realizată prin căsătoria unui chinez cu o femeie albă, lucru ce pe acele vremuri nu era privit cu ochi buni. Iar copii rezultați din căsătoriile mixte nu erau tocmai bine acceptați.

Pe lângă toate problemele pe care le aveau din cauza familiei mixte, în această familie există o lipsă de comunicare extraordinară, o lipsă de empatie ce m-a șocat, cumva de parcă motto-ul adulților era „dacă nu vorbim despre, atunci nu există”. Fiecare dintre ei vine cu un bagaj emoțional destul de mare. El, un chinez născut în america (nu imigrant), ce a trăit într-o comunitate albă, iar ea, o femeie intelectuală ce aspira să devină medic într-o perioadă când „rolul femeii era să devină soție”. Fiecare dintre ei are trăiri, sentimente emoții despre care nu vorbesc , aspirații pe care le transmit (mai degrabă impun) copiilor fără să înțeleagă de ce aceștia eșuează pe parcurs.

Cartea este un fel de poveste în povestire, despre fiecare personaj afli pe rând ce a fost în trecut, ce a gândit, de ce a acționat așa, cum a acționat. Inclusiv despre Lydia aflăm ce a gândit în ultimele clipe, lucru ce m-a frapat puțin, deoarece în realitate nu mai avea cine să spună de ce a acționat cum a acționat, ar fi rămas un mister total care i-au fost ultimele actiuni și gânduri. 

Două citate mi-am notat din carte, nu știu de ce tocmai acestea, dar ele mi-au atras atenția imediat ce le-am citit:

<<Nu pare drept ca lunima să fie atât de strălucitoare și cerul atât de albastru, și simte un val de ușurare când un nor acoperă soare și apa devine gri, din argintie.>> (Nath - fratele Lydiei)

<<Cu o secundă înainte ca Jack să se miște, ea înțelege ce se petrece: Nath are nevoie de o țintă, de ceva spre care să-și îndrepte furia și sentimentele de vinovăție, altfel se va prăbuși. Jack știe și el asta - Hannah o vede pe fața lui, în felul în care își strânge umerii, pregătindu-se. Nath se apleacă spre el și pentru prima dată de mult, mult timp îl privește pe Jack în ochi: căprui în albastru. Poruncitor. Implorator. „Spune-mi! Te rog!”. Iar Jack încuviințează din cap „Da”.>>

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.