Câteva gânduri despre tehnologie

 Nu în acest mod îmi imaginasem ieri că voi începe ziua de azi, dar dacă am învățat ceva bine de tot în 2025, e că să nu mă cramponez de planuri. Aș fi vrut să zic „să nu-mi fac planuri”, dar totuși fără un plan relative de lucru că e zilnic sau mai general, totuși nu cred că pot funcționa. Doar că ... am o vorbă cu mama, când vine să mă ajute cu ceva și ajungem să facem cu totul altceva : „nu asta era în plan”. L fel cum niciodată nu sunt în plan răcelile sau virozele, dar de ceva timp se tot țin scai de mine.

Moș Crăciun a fost foarte darnic cu mine anul acesta (sau anul trecut calendaristic) și mi-a adus un telefon nou. Cel vechi era deja super obosit după toate cerințele la care l-am supus pe la școală. Numai el știe căte a îndurat. Telefonul nou, nu e ceea ce tineretul numește de ultimă genrație, dar este mai performant și îmi vine mai ușor pe el să accesez blogosfera. Și cum am obiceiul să butonez telefonul înainte de cafea, am descoperit la Suzana, la rubrica de Citate favorite, un articol deosebit despre o carte deosebită, de foarte mare actualitate : 'Technopoly - the Surrender of culture to technology' de Neil Postman. Are ea acolo și link către pdf-ul în engleză al cărții.

Citatele alese de Suzana mi se par atît de bine alese pentru a trage acel semnal de alarmă ce ar trebui să ne facă să ne punem mai des întrebarea : „cât de prietenă ne este tehnologia”. Am relaționat atât de bine cu tot ce a selectat Suzana si s-au făcut atât de multe conexiuni cu întâmplări din trecut că am decis mai bien să fac o poastare despre, un comentariu cred că ar fi fost mult prea lung.

Câutând  o imagine reprezentativă pentru subiect (de, suntem în epoca în care orice postare, trebuie însoțită de o fotografie pentru vizibilitate), am găsit un articol Impactul tehnologiei asupra omului,(de unde am preluat si fotografia) un articol care rezoneană perfect cu postarea Suzanei. Preiau din el doar „subtitlurile”, ceea ce autorul consideră efectul negativ pe care îl are tehnologia asupra omului.

1. Tehnologia ne face să ne simțim izolați

2. Tehnologia promovează un stil de viață sedentar

3. Tehnologia este o sursă constantă de distragere a atenției

4. Este mult mai ușor să fii un agresor când ești ascuns online

5. Utilizarea tehnologiei poate îngreuna imaginația la copii

6. Tehnologia separă familiile

7. Tehnologia nu construiește cele mai bune abilități sociale.

8. Dependența de tehnologie este din ce în ce mai răspândită

9. Să fii conectat în mod constant adaugă un nou strat de stres.

10. Tehnologia poate provoca pierderea empatiei pe măsură ce ne obișnuim cu violența online.

 Ultimul mi-a amintit si experimentul Marinei Abramovic, care arată adevărul despre natura umană atunci când se pierde umanitatea, iar tehnologia prin ecranul din fata ochilor tocmai asta face : dezumanizează.

Revenind la postarea Suzanei, prima conexiunne care s-a realizat a fost cu filmul „Eu, robotul”. Nu știu de ce nu e prea cunoscut acest fil, nu mai stiu nici când l-am văzut eu prima dată, dar am rămas profund impresionată de el. Iar evoluția inteligenței artificiale din ziua de azi, mereu mă face să mă gîndesc la robotul Sony.

 Legat de tehnologie, deși cred că mai degrabă e legat de industrializare, mi-o amintesc pe bunica, venită în vizită la mama și văzînd-o folosind electrocasnice a exclamat „ așa da viață, nu ca pe vremea mea când făceam totul de mînă”. Mi-aduc aminte că a urmat o discuțe atunci, ca da poate părea mai ușor dar că sunt alște lucruri care fac ca viața să fie percepută la fel de dificilă și de stresantă ca pe vremea ei. Mult mai tarziu, mai precis în ultimii ani mi-am tot pus întrebarea cum reușea mama care avea o mașina de spălat Alba lux, fără atâtea opțiuni ca mașinile automate de acum, și care trebuia să limpezească de mână (ca s-o citez pe ea, „să cânte la pian”), să le stoarcă tot ea, să încălzească apa pentru a spăla vasele și multe altele și totuși să aibă timp sa facă curat, să calce toate rufele (la ea nu a existat vreodată maldărul de rufe de călcat ce la mine pare permanent) și pe desupra să mai aibă timp și de socializare: o cafea cu vecina, un joc de cărți/remi cu prietenii, etc... Duc dorul serilor în care se adunau si jucau ceva si oricât am încercat să implic musafirii în astfel de activități...nu am găsit amatori.

Crescând fetele, am realizat că toată aparatura electrocasnică, deși ne ajută să facem mai repede multe lucruri, cumva ne incapacitează ca și oameni. Îmi asum vina că în anumite cazuri n-am stiut să le învăț pe fete să fie autonome. Imi luasem la un moment dat niște roboței de bucătărie care tocau foarte repede si ușor legumele pentru mâncare. Ce era fain la ei, e că nu necesitau curent. Funcționau pe principiul trasului de sfoară. Am realizat atunci că fetele învățaseră foarte bine să le folosească dar nu ar fi știut să toace o ceapă făra acel aparat. Și chiar mă gândeam că ce o sa facă ele cand vor pleca la casa lor, vor avea nevoie de toată bucataria mea ca sa se descurce? Nu vor putea „construi” ca mine placând de la minimul necesar, lingura, furculită cuțit... Oare minimul necesar va include din start roboți de bucătărie? Între timp roboțeii mei s-au stricat, li s-a rupt sfoara si nu e tocmai ușor de înlocuit, trebuie si ceva special, și au fost înlocuiți de clasicile tocător și cuțit. Fetele mele, partea asta o cunosc foarte bine. De altfel pe partea de bucătările, au învățat să se descurce, știu să-și facă o mâncare singure - la un aragaz (nu stiu dacă s-ar decurca si la o sobă pe lemne). Ce n-am reușit să le învăt e să spele de mână, dar trebuie să recunosc că nici mie nu-mi place si e mult mai ușor să le bag la masină să apas pe un buton.

Pe parte digitală, telefoane, laptop... folosim din greu, profitam cât se poate de mult. Încer să le învțt pe fete să foloseasca tehnologia asta in avantajul lor, nu să devină dependente de ea. Aseară cea mică citea „Moromeții” în format digital. Sincer e mai simplu din mult puncte de vedere să accesezi o carte in format digital.  A accesat si cărți audio, dar a ajuns la concluzia că preferă să le citească. Dar tot cea mică a adormit cu telefonul pornit probabil pe tiktok. Nu stiu exact, că doar vorbea cineva în surdină la ea în cameră, când m-am dus dimineață să scot pisoiul. Urmează să am o discuție despre puterea unui mesaj înregistrat de subconștient în timpul somnului. Intâmplarea face să-mi raspundă mie cumva parțial la întrebarea „de ce sunt copii de azi asa irascibili”. Mi-amintesc că si eu dormeam ascultând muzică (posturi de radio) încă mi se pare ceva „safe”, dar cu aceste rețele de socializare despre care aud destul de multe....nu mai pare chiar asa de inofensiv pentru creierul unui adolescent.

În concluzie, da, tehnologia devine din ce în ce mai puternică și ne acaparează tot mai mult orice aspect al vieții. Depinde doar de noi cât de mult o lăsăm să ne incapaciteze ca oameni autonomi.

 

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.

9 Noiembrie, de Colleen Hoover - Citate favorite (47)

 „9 Noiembrie” este o carte ce îmi apărea de mult pe site-urile de cărți, e de fapt apărută în 2015, dar nu a fost tradusă la noi și cum nu cunosc bine engleza pentru a lectura o astfel de carte am evitat să o cumpăr. Am găsit de acceași autoare, un pdf în engleză, „Finding Cinderella” și am încercat s-o citesc cînd am descoperit autoarea ... n-am reușit, pierdeam prea mult din acțiune din cauza lipsei de vocabular. Nu știu dacă azi mai e valabil, în ultimi ani am tot ascultat niște cărți audio în engleză, am și citit câte ceva pe niște aplicații pe telefon. Când am văzut că a apărut traducerea acestei cărți nu am ezitat să o comand. Da, cumva mi-am făcut-o singură cadou, dar cam așa procedez cu cărțile de mulți ani.

Cartea a fost ceva cu totul neasteptat. Tot ce se întâmplă în carte are loc la o dată specifică din an, exact 9 noiembrie, de unde și titlul. Cartea este și structurată în capitole astfel intitulate, „Primul, 9 Noiembrie”, „Al doilea 9 noiembrie”,  și tot așa până la „Ultimul 9 noiembrie”. Aproape în fiecare capitol, acținea se desfășoară atât din perspectiva ei protagonistei, Fallon O'Neil, dar și din perspectiva lui, Benton James Kessler. Fiecare capitol începe cu un citat, câteva versuri dintr-o poezie. De obicei, absorbită de intriga cărții nu dau atenție citatelor, dar de data aceasta mi-au atras atenția pentru că versurile sunt atribuite protagonistului cărții, Ben Scriitorul.

”Sunt translucid, apos.

În derivă, fără scop.

Ea este ancora care se scufundă în marea mea.”

Încă din primul capitol aflăm că data de 9 noiembrie are o foarte mare importanță pentru Fallon, este ziua în care s-a încheiat cariera ei de actriță din cauza unui incendiu ce a surprins-o în casa tatălui ei, unde se afla în vizită. Incendiul a avut loc în urmă cu doi ani, a trecut de perioada de recuperare, dar a rămas cu cicatrici pe care se străduie să le ascundă prin haine cu mâneci lungi și cu părul purtat lung pe făță. Acum se află la un restaurant la un prânz cu tatăl ei pe care vrea să-l anunțe că se mută în New York pentru a încerca să joace pe Broadway. Resentimentele pe care le are față de tatăl ei că a uitat că ea este în casă în noaptea incendiului, plus lipsa de empatie a acestuia, un actor de  succes și el într-un serial încheiat deja de mult, dar încă recunoscut pe stradă, fac ca discuția dintre ei să fie dificilă.  Deși nu pare chiar rău intenționat, afirmațiile pe Donovan O'Neil le spune au efectul de a o critica/lovi jigni pe Fallon, mai ales când se învărt în jurul actoriei și faptului că nu mai poate juca din cauza aspectului fizic. 

„-Mă faci să vreau să renunț la bărbați pentru toteauna, spun eu cu gura plină.

-Asta n-ar trebui să fie o problemă, zice el, râzând. Știu că ai ieșit doar o singură dată la o întâlnire romantică și asta s-a întâmplat acum mai bine de doi ani.

Înghit cu greu bucata de somon. 

Serios? Unde eram eu când s-au repartizat tații decenți? De ce a trebuit să mă aleg cu un nemernic obtuz?

Mă întreb de câte ori a dat cu bâta în baltă azi când a deschis gura? Ar face bine să aibă grijă, altfel o să înceapă să scoată numai prostii pe gură. E clar, habar n-are ce zi e azi. Dacă ar fi știut, n-ar fi rostit niciodată ceva atât de lipsit de sensibilitate.

Văd că se întunecă brusc, încercînd să înjghebe o scuză pentru ceea ce a spus. Sunt sigură că nu a vrut sa zică ceea ce am înțeles eu, dar asta nu mă împiedică sa vreau să-i dau o replică.”

 

Donovan, este un protagonist secundar în carete, dar este cel care face cumva legătura ăntre personaje și care declanșează involundar totul. Nu este tomai rău intenționat, dar cum aș spune eu, „vorbește gură fără el”.

În acest moment, Ben, care a auzit toată discuția din separeul alăturat, se hotărăște să-i sară în ajutor și se așează lângă ea pretinzând că e iubitul ei. Fallon intră în jocul lui și după câteve replici mai dure între Donovan și Ben, primul pleacă supărat ceea ce duce la o ruptură între tată și fiică. Se vor împăca ceva mai târziu, tot datorită lui Ben. Cei doi tineri rămăn singuri și ajung să petreacă tot restul zilei împreună, descoperind diverse lucrui despre ei. Își dau chiar și câte o poreclă drăguță : Fallon cea Tranzientă și Ben Scriitorul. Ben știe că ea va pleca în aceeași zi și probabil nu o va mai veadea niciodată, dar atracția pe care o simte față de ea și sentimentul că trebuie să-i redea încrederea în sine în ciuda cicatricilor, să o sprijine să plece pentru a face ceva pentru ea, îl determină să îi rămînă în preajmă. Dar au amândoi doar 18 ani și conform învătăturilor primite de la mama ei, Fallon nu ar trebui să se îndrăgostească între 16 și 23 de ani. Mama ei, eroina ei, cum spune chiar Fallon, a fost cea care a tinut-o bine ancorată în realitate când a devenit atrițăd e succes la doar 14 ani și nu lasat ca toată faima să-i schimbe caracterul așa cum s-a întămplat cu Donovan. Ea e cea care spune că „ Nu te vei putea găsi niciodată pe tine însăți, dacă te pierzi în altcineva” și abia după 23 de ani poți spune că știi despre tine cine ești și ce dorești.

Printre toate discuțiile și descoperirile despre celălalt, cei doi fac un târg: ea să meargă la o audiție, el să scrie o carte de dragoste cu ei ca protagoniști principali. Dar cum vor verifica dacă s-au ținut de cuvânt? Se vor întîlni din nou peste un an, la același restaurant, la aceeași oră și vor pretrece din nou ziua împreună. Dar între timp nu vor avea niciun contact unul cu celălalt, nici telefonic, nici social media.

 Primul capitol mi s-a părut lung, nu are decât 100 de pagini, dar alternând povestea le la Fallon la Ben, nici nu am realizat că de fapt a fost un singur capitol, până nu am văzut „Al doilea 9 noiembrie” și citatul aferent.

„Lacrimile ei și sufletul meu trăiesc vieți paralele.

Aleargă, dor, pârjolesc.

Repetă.

Lacrimile ei și sufletul eu trăiesc despărțire”

Exact la un an, Ben se află în restaurant, la ora stabilită, în separeul lor, chiar dacă s-a schimbat proprietarul și numele restaurantului. Așteaptă și așteaptă, dar după două ore deja începe să-și piardă speranța cînd de el se apropie o vânzătoare dintr-un magazin apropiat care îl cheamă la telefon cu o urgență : e Fallon, căreia i-a întarziat avionul de la New York și  acum se află în taxi în drum spre restaurant și nu a avut cum să-l anunțe mai devreme de întarziere, că nu răspundeai cei de la restaurant la telefon. Ca să câștige mai mult timp împreună, Ben îi propune să se întâlnească la el acasă. Acolo Fallon descoperă că Ben locuiește cu frații lui în casa moștenită de la mama lor, că Ian fratele cel mare este pilot de avion, iar  Kyle ce pare a nu avea tocmai o relație bună cu Ben, se va însura peste câteva zile cu Jordyn. Altercația dintre Ben și Kyle, deși povestită din prisma lui Fallon care nu a auzit ce-și spuneau și nici nu pune întrebări despre motiv, te fac să crezi că există ceva în trecutul lui Ben legat de ea.

M-a surprins să-l recunosc pe Ian, nu chiar din prima clipă, dar când a spus că Miles i-a preluat cursele, m-am gândit imediat la protagoniștii din „Ugly Love”. Capitolul următor mi-a confirmat impresia. Aș fi vrut să aflu mai multe despre el, curiozitate cu care am rămas de la cealată carte, dar am impresie că există o carte și cu el ca protagonist principal.

„Ea „m-a iubit” în ghilimele

Și m-a sărutat în aldine.

AM ÎNCERCAT S-O PĂSTREZ AȘA CUM E,

cu litere mari.

A dispărut cu o elipsă...”

În al treilea 9 noiembrie, o găsim pe Fallon la un restaurant în New York, asteptându-l pe Ben, pentru că i-a promis că  va zbura el către ea, doar că nu vine Ben ci telefonul. La prima impresie a crezut că-i plătețte cu aceeași monedă, fie chiar întârzie, fie doar face o glumă, dar nu, en nici nu a plecat din LA. Tocmai trece printr-un moment dificil și trebuie să-și îngroape fratele, pe Kyle, cel car ar fi trebuit să-și aniverseze căsătoria de un an și care nu o să-și cunoască niciodată fiul nenăscut încă. După ce o anunță de motivul pentru care nu ajunge la întâlnire, povestea continuă din prisma lui, și-l vedem pe Ben cum se străduie să treacă peste zi, să fie un sprijin pentru Ian și Jordyn. Răsuflă ușurat când apar Miles și Tate (protagoniștii din Ugly love și prietenii lui Ian), dar nu-și permiyte să jelească fratele decât după ce o vede pe Fallon apărând la ușa lui. După această noapte, relația dintre ei pare să ia o altă direcție, să schimbe numerele de telefon, să vorbească mai des, dar totuși la despărțire, Fallon alege să nu schimbe termenii pactului pe care l-au făcut inițial. Motivele ei sunt total altruiste, dar se pare că Ben nu vede decît că se despart.

 „În întunericul ei. ea rămâne tăcută.

În întunericul meu, ea strigă”

Anul următor se reîntâlnesc la restaurant, dar Ben are vești pe care Fallon le intuiește/descoperă înainte de a fi el pregătit să le spună. De data aceasta ea alege să încheie tot, și relație și pactul pentru carte și îl anunță că nu va mai veni la ultima lor întâlnire programată la început.

„Defectele îmi sunt învelite înmila ei,

Venerate sunt de percepția ei falsa

Și cu buzele ei pe oielea mea

Îmi va dezvălui înșelăciunea”

Și chiar nu se prezintă la restaurant. Își petrece ziua cu cei mai buni prieteni ai ei, Amber și Glenn pe care i-am cunoscut fugitiv în primul capitol. Dar așa cum mă așteptan, Ben o găsește și din nou cei doi se împacă și par să prioritizeze relația lor, mai ales că locuiesc acum ambii în LA. Dar dimineața ea descoperă manuscrisul lui, povestea lor și vrea să afle motivul pentru care s-a cerctat cu fratele lui, în al doilea lor 9 noiembrie. Iar ceea ce descoperă ne arată și de cel el o știa înainte de prima lor întâlnire. (motivul o să-l descoperitți în carte - și-asa am dezvăluit destul de multe). Bine-nțeles că se despart, mai precis ea îl părăsește din nou fără să-i asculte explicațiile și fără a lua nici manuscriscul pe care el o roagă acum să-l citească (îl aruncă pe geamul taxiului).

„Soartă.

Cuvânt ce înseamnă destin.

Soartă.

Cuvânt ce înseamnă damnare.”

În următorul 9 noiembrie o găsim pe Fallon sperînd să poată trece mai ușor peste ziua aceasta, cînd primește de la Ben un nou manuscris și o scrisoare. Fallonci tește doar scrisoarea, dar la insistențele mamei ei începe să citească și manuscrisul. Odată cu ea aflăm și noi motivele și evenimentele care au condus la incendiu și la întîlnirea lor.

„Dacă minciunile-ar fi scrise, le-aș șterge.

Dar ele sunt rostite; gravate înăuntru.

Cu adevăr convalescent, îmi strig ispășirea.

Lasă-mă să ispășesc lipit de pielea ta.”

Ultimul 9 noiembrie, capitolul final de doar cîteva pagini, este de fapt încheiea zilei din capitolul anterior, practic împăcarea celor doi după ce ea citește manuscrisul.

Imadiat ce am termainat cartea, eram entuziasmată, încîntată. Și acum sunt, dar emoția aia inițială s-a mai liniștit, sedimentat și au apărut întrebările, comparațiile, ce aș fi făcut eu în situația aceea. Mereu mă întreb ceva de genul cu personajele cu care rezonez. Nu prea am înțeles exact de ce Ben a mai așteptat un an ca să îi dea manuscrisul. Deja la momentul ultimei despărțiri fiecare știa clar cum să dea de celălalt prin intermediul prietenilor/familiei, plus că manuscrisul l-a dus direct la ușa ei.  Poate că a avut nevoie de timp să-l rescrie, dar de ce să aștepte un an? Să zicem că a fost pentru frumusețea și structura poveștii. 

Al doilea lucru care mă nedumerește este de ce în final Fallon, așteaptă până la finalul zilei să se regăsească eu el? Bun înțeleg că a începu să citească mult mai târziu decât spera el, dar și când a luat hătărârea, de ce să faci altceva înainte să-l găsești? Puteau merge împreună. Dacă nu termina la timp? Dacă se închidea restaurantul mai devreme?Ar fi așteptat încă un 9 noiembrie? Sunt întrebări la care nu voi găsi răspuns, decât dacă voi intra absolut complet în pielea personajului fără a mă lăsa influențată ce ceea ce sunt eu. Imposibil.

Per total, cartea a fost superbă, o recomand celor ce preferă acest gen de cărți. Râd oarecum acum de mine că mi-a luat mai puți timp s-o citesc decât să scriu despre ea.

Am găsit deschis încă tabelul pentru citate, motiv pentru care înscriu postarea la ”Jocul de luni” (chiar dacă azi e sâmbătă), joc ce constă în redarea unor Citate favorite, găzduit acum de Suzana.

Stingătorul de incendiu - Citate favorite (46)

 Pe 10 februarie 1863, americanul Alanson Crane obținea brevetul pentru primul model de stingător portabil de incendii. Modelul său stă la baza celor din ziua de astăzi. Din acest motiv, începând cu anul 2013, la această dată se celebrează Ziua Internațională a Stingărtorului Portabil de Incendiu. Această zi este sărbătorită pentru a conștientiza pericolele unui incendiu și pentru a inspira oamenii să ia măsuri de prevenție cu scopul de a evita rănirea, decesul și chiar pagubele create de incendii.

Am aflat despre acestă zi absolut întâmplător ieri, de pe un site ce bănuiesc că e tradus cu google translate, ținând cont de unele așa zise expresii întâlnite, cum e și cea pentru acestă zi „Ziua stingător de stingere a incendiilor”. Dar m-a făcut destul de curioasă să caut informații. Din păcate, abia am găsit câteva, doar în engleză, niște scurte mențiuni pe pagini din India și Egipt, ceea ce face ca această zi să nu mai pară chiar atât de „internațională”. 

Și chiar și acele puține informații găsite, mie cel puțin mi s-au părut interesante, de aceea și încerc să le împărtășesc cu voi. În poza din stânga se află unul din primele stingătoare portabile inventate de Alanson Crane. Din păcate netul nu merge destul de bine ca să-mi permită un articol bine documentat despre stingătoare. Dar pentru cei interesați, am găsit un fișier bine documentat realizat de Universitatea de Petrol și Gaze Ploiești. Poate vă ajută să vă alegeți un stingător portabil potrivit pentru spațiul în care stați.

Celebrul cardinal Richelieu (Armand Jean du Plessis) a spus odată că 

„Marile incendii se nasc din scântei mici”. 

Deși contextul în care el a spus-o nu se referea strict la incendii, se potrivest perfect, fix în astfel de situații. Iar un extinctor la îndemână, la primele scântei poate face o mare diferență.

Cât am locuit la apartament, cred că singurele extinctoare cu care m-am intersectat au fost cele obligatorii din mașină. Aici, la casă, soțul a avut un fix să avem stingătoare pe fiecare nivel. Nu cred că personal le-am acordat prea mare atenție vreodată, în afară de a le șterge de praf și de a le pune la loc după ce aspiram. Nici n-am fost curioasă vreodată să văd cum se folosesc, dar l-am auzit pe soț explicandu-le pașii fetelor. Probabil o fi crezut că eu știu. Din păcate nu știam. Adevărut e că aveam o teamă să mă apropii de ele ca nu cumva să le declanșez fără să vreau.

Ei bine, acum știu și eu cum se folosesc, deși nu eu am fost cea care l-a folosit. Dar am întrebat apoi cum se folosește și de-acum n-o să-mi mai fie teamă să le ating. Ieri, când eu greblam gazonul, sotul suda ceva la mașina de teren să o pregătească pentru inspecția tehnică. Cumva, o scânteie a reușit să treacă de scutul mașinii până în interior și să aprindă scaunul și nu numai. Când soțul a cerut repede stingător, n-a stat nimeni pe gânduri, fiecare a alergat după câte unul, fie în mașini, fie în casă. Deși le-am strigat să-l ia pe cel din mașină, eu m-am îndreptat spre cel de la etaj, doar de acela mi-am amintit atunci pe loc. Dar domnișoara cea mare l-a luat pe cel de la parter si așa a ajuns mai repede să stingă incendiul. Am înțeles apoi că tot ea a și acționat extinctorul.

Pagubele nu sunt nici mici, dar nici foarte mari. Ar fi putut fi chiar foarte urât fără stingătoare. De asta o să-l și înlocuim repede pe cel folosit și vom mai lua încă unul special pentru a fi ținut aproape când se sudează. Ieri când mi-am început ziua, mă hotărâsem să scriu despre grădină, de aceea și făcusem pozele „before”. Dar din cauza incendiului, tot restul zilei a fost ocupat cu curățarea mașinii fie de fum, fie de pulberea din stingător. 

Mașina avariată e cea cu care se plimbă Nero, și în timp ce o curățam s-a urcat în ea, cu o figură tristă de parcă știa că nu o vom mai putea folosi o perioadă.

PS: curios cum, despre Ziua Internațională a Stingătorului de incendii am aflat seara, după toată întâmplarea, când căutam un subiect pentru articolul zilei. Aseara mi s-a părut prea din scurt, vroiam să mă documentez mai mult despre ele, iar azi sistemul informatic lasă de dorit.

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.

ZICI - Ziua Internațională a Cititului Împreună - Citate favorite (45)

 Read Aloud Day, este o zi care a apărut ca un fel de conștientizare a necesității cititului cu voce tare și a beneficiilor care rezultă din această acțiune. Nu-mi este clar când și unde a fost implementată inițial această zi, am găsit doar că este susținută de LitWorl, o organizație ce se preocupă de implementarea alfabetizării în lumea largă. Astăzi, această zi este sărbătorită în foarte multe țări, aproximativ 173 conform acestei surse. Sărbătoarea are o dată variabilă de la an la an, stabilindu-se  prima zi de miercuri a lunii februarie pentru a marca această zi. Anul acesta, Read Aloud Day pică în 7 februarie.

În România, sărbătorim de câțiva ani ZICI - Ziua Internațională a Cititului Împreună, o zi ce este dedicată nu doar cititului ci și artei cititului cu voce tare, în fața unui public. Cu această ocazie la bibliotecile din tară, și nu numai, se organizează diferite activități, în special pentru cei mici, de a citi cu voce tare. Dar pentru cei interesați cred că se găsesc activități și pentru adulți.

Mi-amintesc că anul trecut, la școala fiicei mele s-a marcat această zi prin lectură. Copiii si-au adus câte o carte de acasă și toată școala, la o oră anume a întrerupt activitatea de predare și timp de 20-30 minute, fiecare a citit din cartea adusă. Mi-a plăcut mult acest fel de a celebra această zi deosebită.

La mine în familie se citește destul de mult, mai ales în concedii, dar nu numai. Obișnuim să ne adunăm ad-hoc în living, fiecare cu câte o carte și să citim, uneori ascultând în surdină o muzică relaxantă, alteori în liniște. 

În ceea ce privește cititul cu voce tare, recunosc că eu sunt deficitară. Eu nu am putut să le citesc fetelor mele cu voce tare. Bănuiesc că asta este și cauza faptului că ele nu știu să recite o poezie, nu îi găsesc un ritm, intonație decât după ce le-o citesc eu de multe ori. Dar la vremea când era cea mare la vârsta potrivită pentru citit ... eu nu reușeam să-i citesc coerent. astfel încât să înțeleagă. Ochii mei fugeau repede pe rândurile cărții, mintea procesa foarte repede, dar vocea îmi rămânea „în urmă” și reușeam cumva să mă poticnesc în citit. Știu că mă enerva pe mine că citeam un rând dar pronunțam de fapt rândul anterior. Cea mică „își citea” singură povești după ilustrațiile din cărți, era mai interesată de ce inventa ea decât de ce citeam eu, așa că la ea am fost chiar fericită, pe atunci, să nu fiu nevoită să-i citesc. Știind azi ce beneficii aduce cititul cu voce tare în dezvoltarea copilului, îmi pare rău că la acea vreme nu am făcut mai multe eforturi să le citesc.

Mă bucur totuși că fetele mele citesc. Nu atât de mult pe cât mi-ar plăcea mie și nu cu aceeași pasiune, dar totuși citesc. Nu se pleacă în nicio vacanța fără să-și ia fiecare câte o carte de citit. Nu mereu ne întoarcem cu ele citite, dar cartea repezintă un bagaj permanent la noi.

Citate despre citit/lectură:

„Oamenii ar sta la rând zile întregi și ar plăti sute de dolari dacă ar exista o pilulă care ar avea asupra unui copil efectelepe care le are cititul cu voce tare. Le crește interesul pentru lectură, le extinde vocabularul, capacitatea de înțelegere, cunoștințele de gramatică și durata de atenție. E pur și simplu un vaccin oral gratuit pentru educație”- Jim Trelease

„Copiii devin cititori în poala părintelui” - Emilie Buchwald

„Când părinții le citesc copiilor cu voce tare, are loc cea mai importantă activitate de construire a cunoștințelor și abilităților de care au nevoie copiii pentru a învăța să citească” Marilyn Jager Adams

„Un copil care citește, va deveni un adult care gândește” - Sasha Salmina

„Cărțile copilăriei lasă în noi, odată cu subiectul lor, imaginea locurilor și a zilelor în care le-am citit” - Marcel Proust

„Citește! E una din cele mai frumoase aventuri pe care le poți trăi. ” - Loyd Alexander

„Un cititor trăiește o mie de vieți. Cel ce nu citește trăiește una singură”- George Martin

Mai multe citate despre citit găsiți aici.

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.

„Last man standing” Livingston - Citate favorite (44)

 În general nu prea urmăresc lansarea unor noi melodii, dar în luna ianuarie mi-a apărut întâmplător în „reels” pe FB un fragment de melodie care mi-a plăcut. Nu știam nici cântărețul și inițial am crezut că e cineva care face „cover” la vreo melodie. Căutând informații am aflat că melodia e scrisă de el, Livingston, și că o prezenta diverșilor membrii ai familiei, urmând a fi lansată pe 26 ianuarie. De fapt prima dată l-am auzit când îi cânta mamei lui, în mașină, apoi am tot văzut alte filmulețe unde surprindea reacția prietenilor, bunicilor, tatălui la prima audiție a cântecului, bine-nțeles același scurt fragment.

Dar pentru mine a fost de ajuns să fiu curioasă și pe 26 seara să-l caut pe youtube. Nu mică mi-a fost mirarea să descoper că deja ”last man standing” apărea în sugestiile de căutare. Mă gândeam atunci că uite ce înseamnă să faci o bună campanie publicitară, că în fond toate acele filmulețe lansate luna aceasta au reprezentat o formă de publicitate.

Dar melodia este deosebită și cum citeam într-un comentariu înainte de lansarea oficială, ar putea deveni o melodie preferată de tinerii căsătoriți. Nu prea știu să traduc bine și google translate pierde expresiile, rezultatul e cel puțin ciudat, dar din ceea ce înteleg cu engleza mea de baltă, melodia este un fel de declarație de dragoste:

Pentru cine dorește să vadă toate versurile, aveti aici melodia cu versurile în engleză. Voi reda mai jos doar partea care mi-a atras mie atenția înainte de lansare:

„I've been around the world

Seven wonders, seven see

But when all is said and done

You're the only thing I see

My Love

So tell me what you're looking for

You're written in the stories

A living masterpiece

So when all is said and done

Why you standing next to me?

Me Love

So tell me what you're looking for

And you said

I don't need a symphony

I just want your voice and a melody

I don't need a your diamond rings

I just want your love, stop selling me

I don't need the wind that's underneath your wings

I just want to when you're landing

You don't need to be the king

cause I just want the last man standing”

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.

Adulții ăștia! - Caroline Hulse - Citate favorite (43)

 Cartea aceasta nu era pe lista mea de citit în această perioadă, dar am primit-o de la Mihaela ca parte a provocării Magia Cărții Călătoare. Am început-o cu o oarecare reținere că Mihaela spusese că nu face parte din genul ei de carte și sincer nu mi-am înțeles reacția, deoarece Mihaela e o mare cititoare după cum am văzut pe blogul ei și chiar citește o variatete mare de genuri. Nu prea s-au intersectat carțile cititte de noi două, nici n-am urmărit eu tot ce a recenzat ea, dar am mai citit o carte recomandată de ea și chiar mi-a plăcut.

De citit ... primele capitole au mers oarecum mai greoi, mă simțeam oarecum derutată de trecerea de la un personaj la altul și parcă nu era tocmai pe gustul meu acest mod de scriere. Dar consider că a fost totuși cea mai bună abordare a personajelor principale pentru a le înțelege felul de a fi, de a gândi de a acționa, cum au ajuns în situația dată. Dar apoi chiar am început să fiu curioasă să aflu mai repde deznodământul.

Cartea începe interesant, cu un apel la salvare de unde aflăm că cineva, un bărbat, a fost rănit cu o săgeată la tragerile cu arcul și că cea care a sunat e Alex. Apoi se trece destul de abrupt la prezentarea personajelor și la motivul pentru care au ajuns la acele trageri cu arcul. Pentru cei care sunt obișnuiți să citească mai întâi coperta a doua (mie nu-mi place si nu am citit-o decât la finalul cărții), acest lucru este dezvăluit acolo. În fine, aflăm oricum că Matt și Claire sunt divorțați, dar au o fiică împreună, Scarlett care trăiește cu mama ei și prietenul acesteia Patrick, la rândul lui divorțat cu doi copii pe care nu prea îi vede din cauza fostei soții. Matt locuiește cu prietena lui Alex și pentru că vrea să petreacă Crăciunul împreună cu fiic lui, acceptă (sau așa ne face să credem la început) meargă în vacanță într-o stațiune, Happy Forest, împreună cu Claire, Scarlett și Patrick. Lui Alex i se lasă impresia că are de ales dacă vrea să mergă sau nu în excursia deja planificată, dar în realitate, concluzia la care ajunge și ea este că vrea nu vrea, îi place, nu-i place, trebuie să meargă.

u o să povestesc cum și ce s-a întâmplat, dacă faceți parte din grupul decititori din provocarea Mihaelei deja ar trebui să știți acșiunea la momentul când voi publica această postare. Până acum știu că doar Carmen a citit cartea și Pompilia o citește. Dacă nu, sper să deveniți destul de curioși să o citiți. Dar o să discut despre personaje.

Pe Matt l-am perceput așa cum a fost prezentat la început, împrăștiat, ca neținând cont de nimic din jur, doar de ceea ce îl interesează pe el direct, în cazul de față să petreacă Crăciunul cu fiica lui, destul de egoit în acțiunile sale, manipulându-i cât se poate de mult pe cei din jur astfel încât să fie totul cum îi place lui. Nu mi-a plăcut de el că pare să pună mai presus sentumentele fostei neveste decât pe ale prietenei actuale, chiar l-am detestat pentru comporatmentul lui fată de Alex când s-au certat în cabană. Are totuși și niște bile albe, pentru faptul că încearcă să construiască o relație bună între fiica lui, Scarlett, și Alex, pentru excursia planificată special pentru Alex după Crăciun și pentru că a părut cel mai lucid și calm în cearta din poligonul de tir cu arcul. Chiar m-a surprins cu ultimele două după toate celelalte prezentate mai înainte.

Patrick, un perfecționist dar nu chiar, unul care vrea să fie totul perfect dar fără prea mari eforturi. La început părea a fi cel neînțeles, mai ales când se antrena pentru Ironman, acea cursă de care Claire nu vroia să audă. Cumva părea un narcisist care asteaptă să îi fie lăudate toate actiunile și care îi desconsideră pe ceilalți când nu acționează cum ar face el. Deși el e genul care caută flirtul cu altcineva, tot el e cel care se supără că va fi părăsit.

Claire, ca femeie am apreciat-o că știe ce vrea, nu se complace într-o relație dificilă doar pentru că are un copil de crescut. A avut curajul și să divorțeze și să-l părăsească pe Patrick când relația dintre ei nu a mai fost ceea ce aveau nevoie amândoi. Dar uneori aceasta atitudine de a sti exact ce vrea parcă impunea tuturor să se facă așa cum dorește ea și unele din acțiuni păreau programate de ea, dar sub semnul că altcineva le-a vrut. Nu m-am lămurit dacă să o cred sau nu, dar  ... parcă a acceptat cam ușor soluția propusă în final. Parcă  aș fi vrut s-o văd mai ... spășită. Ca mamă, își iubește copilul foarte mult, dar cu tot programul de activități întocmit pentru o vacanță specială a lui Scarlett, nu prea a fost cu Scarlett. Adică, da, în activitățile de grup, dar să fie singură cu Scarlett, să faca ceva împreună mamă-fiică ... nu mi-a lăsat impresia că acel copil de 8 ani ar putea avea o discuție de suflet cu mama ei. Probabil și acesta unul din motivele apariției lui Posey. În plus, dispariția Ipad-ului, chiar nu îl descoperi zile la rând rămas în mâinile copilului, când copilul stă atât de mult singur? Cumva parcă era mulțumită că fiica ei petrece atât de mult timp în compania prietenului imaginar.

Alex, e personajul adult care mi-a plăcut cel mai mult, cu care am empatizat o mare parte din carte. Pe coperta a doua scrie ca descriere „O comedie care taie-n carne vie”. Că taie în carne vie, da am simțit-o și nu o singura dată, dar comedia.... eu nu am văzut-o la prima lectură. În mod normal nu ar fi fost o carte pe care s-o recitesc, de fapt nici nu am recitit-o, dar am mai frunzărit-o putin căutând un pasaj pe care să-l citez în această postare. Dar să revin la Alex, mi-a părut rău pentru ea, pentru situația în care a fost pusă și pentru că ceda mereu că să fie bine pentru ceilalți, pentru iubit, pentru fiica lui, pentru mama acesteia etc ... E genul celui care face ceea ce trebuie făcut indiferent cât de dificil îi e și în ce situație o pune. Și chiar când greșește, își recunoaște deschis greșeala, indiferent cât de umilitor este. Mi-a plăcut o remarcă a lui Posey despre ea: „îmi place că e singura care vorbește cu noi ca unui adult”. Și dintre toți mi s-a părut cea mai cerebrală, e totuși om de știință, dar pusă în locul ei nu cred că l-as fi iertat așa repede pe Matt pentru situația cu excursia, cu toate acele cuvinte jignitoare adresate ei când s-a îmbătat de supărare și nici nu știu dacă aș fi acceptat vina pentru accident. M-a luat total prin surprindere interogatoriul ei și nu mi-a venit să cred că ea a fost, deși am aflat mai devreme informația asta din alt inerogatoriu, am sperat că se va dovedi a nu fi adevărată. Cred că mult timp am așteptat să ajung la partea cu investigația, să devină un fel de carte de criminalistă, polițistă sau cum s-o numi genul. Nu a fost, iar finalul a fost neașteptat, și oricât ar încălca dreptatea, mi s-a părut ... oarecum  corect. Chiar nu cred că ar fi trebuit luate alte măsuri legale, inând cont de doznădământ.

Scarlett e copilul tipic pus în situația de a-și vedea familia destrămată, mama și tatăl pe care îi iubește foarte mult s-au despărțit. O situație căreia cu mintea ei de 5 ani nu a putut s-o accepte, așa că se refugiază acolo unde se simtea bine, în siguranță cu iepurele ei mov Posey, care nu mai e jucăria uitată într-o vacanță departe, ci prietenul ei revenit din vacanța în care a plecat fără ea. Ați observat că Posey a apărut exact când lumea ei cea fericită se destramă și dispare iar treptat când Scarlett acceptă în sfârșit că părinții ei nu vor mai fi împreună?  Ajunsă în vacanța aceasta de Crăciun la vârsta de 8 ani, încă mai speră că se vor împăca deși fiecare are alt partener, dar prin intermediul capriciilor lui Posey face ce poate pentru ai readuce împreună. Nu e egoistă în acțiunile ei, doar că la mintea ei de copil inocent acelea i se păreau actiunile corecte pentru a-și redobândi fericirea pe care o cunoscuse.

În relația ei cu părinții...aceștia din urmă parcă nu vor să vadă probleme cu care se confruntă fata, fricile ei, i nici că ea crește. Înțeleg dorința de a o feri de ceea ce este rău, de a nu o expune, dar și când viața îi servește pe tavă o situație neplăcută, de ce nu o explică până la capăt? De ce spun doar partial explicațiile pentru un eveniment traumatizant apoi încearcă să-i abată atenția la altceva? „Nu mai bine luăm niste ciocolată” ii spune Matt într-o astfel de situație. Mi s-a părut dubios că ori de câte ori se confruntă cu ceva neplăcut, se izolează de părinți, evită discuțiile cu ei și se retarage să stea singură cu Posey. Dar când începe să accepte că în viață nu totul e roz, sau mai bine zis că un om poate face și ceva rău fără a fi cu adevărat rău intenționat, discută sincer cu Alex și Posey nu mai apare în peisaj.

Pe Posey l-am asociat cu greierașul Jiminy, conștiința lui Pinocchio, la fel de inocent ca și Scarlett, care e la fel de surprins ca și ea de ceea ce se poate întâmpla rău în lume, nici nu ar fi putut fi altfel, fiind plăsmuit tot de mintea ei. Dar am observat că răutatea acțiunilor lor vine din partea lui, normal dacă stai să te gândești că e în natura noastră să nu acceptăm vina pentru ceea ce facem rău/greșit.

Paragraful pe care l-am apreciat cel mai mult din carte face parte fix din discuția pe care o are Alex cu Scarlett când ies împreună la o înghețată:

„-Ți-e dor să fii cu ei? Doar tu și părinții tăi? E în regulă să spui, să știi. 
Scarlett coborî privirea spre înghețată, devinind un lichid mâlos pe fundul cupei. 
- Pentru că știi că nu o să mai stea niciodată împreună, spus Alex, cu blândețe. Știi, nu-i așa? Că sunt mai fericiți dacă stau separat? Alex o privi pe Scarlett cum duce fără tragere de inimă o linguriță de înghețată la gură. Înțelegi? zise ea. Îmi pare rău. Probabil că e trist. Pentru tine. Ar trebui să totuși să fie normal. O grămadă dintre colegii tăi de la școală ai familii ca asta, pun pariu. 
..............................................................................
- Ce pot să fac, Scarlett? Ca să-ți fie mai bine? 
- Nu-mi mai cumpăra haine. Drept cadouri. 
..............................................................................
- N-ai avut niciodată jucării bune acasă, zise Scarlett. E plicticos. Unde-ți ții jucăriile?
- Am grămezi de puzzle-uri, făcute din carton reciclabil.
- Puzzle-urile nu se pun.
- Hainele nu sunt cadouri și puzzle-urile nu sunt jucării. Alex dădu hotărât din cap. A fost util. Pentru că nu știu în totdeauna ce să fac, fiindcă nu am copii ai mei. Și de aceea am nevoie să mă ajuți. Alex se aplecă și mai mult peste masă, sprijinindu-și coatele. Așa că ce ar fi să-mi zici ce se pune ca jucărie, iar eu o să văd ce pot să fac pentru data viitoare când vii în vizită.”

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.

„Never Never”, din nou - Citate favorite (42)

 Dacă tot am găsit-o am ales să recitesc Never Never de Coollen Hoover și Tarryn Fisher ca prima carte  a acestui an. Am reușit în sfârșit s-o recitesc toată, deși au fost paragrafe peste care am tot avut tendința să trec. Dar am tras de mine să le recitesc și pe acelea. E ciudat cum poți să citești o carte despre amnezie, să-ți placă enorm și apoi să uiți marea majoritate a lucrurilor petrecute în carte. Dar mă bucur că nu am citit recenzii pe net despre ea că să-mi reamintesc mai mult decât știam. În acest fel a fost mai interesant de redescoperit dinamica personajelor, modul lor de investigare a ceea ce li s-a întamplat, i-am descoperit și eu pe ei din  nou pe măsură ce se redescopereau singuri.

Într-un fel, realizez acum imediat ce am terminat cartea și îmi fac aceste însemnări, (deși aticolul va apărea peste două zile, dar nu vreau să uit iar), cum ziceam realizez acum că a fost necesar să uit cartea, pentru că prima dată nu chiar am înțeles-o. Mi-amintesc clar că eram destul de nedumerită de importanța sintagmei ”Never, never” pe care descoperă Charlie și Silas că o tot foloseau în scrisorile pe care și le trimiteau. Ce drăguț, nu-i așa? Într-o epocă a tehnologiei, e internetului și telefoanelor mobile, ei își mai scriau scrisori pe hârtie. Norocul lor că așa au putut să se redescopere să-și dea seama ce li se întâmplă și mai ales de ce. Nici asta cred că nu am înțeles eu prea bine la prima lectură.

Mi-a plăcut că toate scrisorile dintre ei care ne sunt prezentate, nu sunt scrise în ordinea cronologică, pentru că nici ei nu le descoperă în ordinea cronologică și le citesc pe măsură ce le găsesc, intercalate cu notițe și pagini de jurnal. Oarecum ironic față de ceea ce avea să li se întâmple, în prima scrisoare pe care i-o trimite Silas, cu ocazia primului sărut care schimbă relația dintre ei de prieteni de o viață în iubiți, el îi cere să nu uite.

”Te rog să nu uiți Charlie.
Niciodată să nu îi dai voie încăpățânării tale să te convingă că sărutul nostru a fost ceva greșit. [aici e lungă listă de Niciodată să nu.....]
Niciodată să nu uiți că vei fi ultima fată pe care o voi săruta.
Și niciodată, în tot timpul acesta, să nu încetezi să mă iubești.
Niciodată să nu încetezi să mă iubești, Charlie.
Niciodată să nu uiți.
Never Never
Silas”

La prima lectură am tot așteptat toată cartea să descopăr cumva că totul se datorează unor factori externi, unor medicamente, că cineva i-a făcut să-și piardă memoria, lucru pe care se focusau și ei la primele investigații. Mai ales că o mică răpire din răzbunare și o citire mistică în cărți de tarot îți întăreau credința că e ceva ce li s-a făcut, nu ceva de li se întmplă din cauza lor, din cauză că la un moment dat s-au opus sorții. Mă întreb, în realitate oare cât de bine ar fi să avem parte de ceva asemînător atunci când ne împotrivim cu înverșunare și din orgoliu unui destin bun și facem alegerile greșite. Pentru că în fond, ceea ce li s-a întâmplat a fost o lecție pe care le-a dat-o destinul când s-au opus sorții. Ce lecție au avut de învățat...o să descoperiți citind, dar vă promit că merită. Vă mai las doar două citate de pe la final care mi-au plăcut mult:

„Soarta e atracția magnetică a sufletelor noastre către oameni, locuri și obiecte cu care trebuie să fim împreună”

”Să te încrezi în instinctele tale și nu în ceea ce îți spune inima, care vrea să facă pe plac celorlalți, sau în creierul tău, fiindcă acesta se bazează prea mult pe logică”

Cu tot laitmotivul, „never never”, cartea exte un bun exemplu pentru proverbul „Niciodată să nu spui Niciodată”

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.

Never, Never - Citate favorite (34)

 Cartea asta am citit-o cândva la finalul verii și-mi amintesc că mi-a păcut foarte mult atunci. Motiv pentru care o și programasem pentru citatele favorite din septembrie. Doar că nu mi-am scris direct pe blog citatele alese iar cartea..... efectiv am pus-o bine. Au trecut trei luni și mai bine de atunci și eu tot nu găsesc cartea. Am ajuns acum să mă întreb dacă nu cumva am împrumutat-o cuiva și a uitat să mi-o returneze.

Și din păcate așa cum se întâmplă de obicei, pe o carte asupra căreia nu revin cu recititul pasajelor interesante, amintirile despre ea acum sunt destul de vagi că simt că e nevoie s-o recitesc complet.

Mai mult din descrierea cărții pe site-uri mi-amintesc de protagoniști, un el și o ea adolescenți care fuseseră prieteni cândva, ajunși în prezent să se urască cumva, descoperă că își pierd memoria o dată la câteva zile. Actiunea de a descoperi ce li se întâmplă îi apropie din nou și îi duce pe urmele descoperii unui mister legat de părinții lor. Mister care a redevenit și pentru mine un mister, mi-amintesc că e vorba despre tatăl ei și că ea descoperă că nu e cine credea ea că este. Știu că a fost destul de surprinzător pentru mine, mă așteptam la cu totul altceva, cumva speram că altul e personajul negativ.

„Never, Never” este o vorbă a lor încă din perioada în care erau prieteni, îmi scapă semnificația inițială, dar e ceea ce îi face să aibă încredere unul în altul în perioada de pierdere a memoriei.

Pe descrierea cărții scrie 

„Să nu te oprești niciodată

Să nu uiți niciodată,

Adu-ți aminte de mine”

De ce am ales să scriu totuși despre o carte despre care nu mai știu mai nimic? În primul rând că îi lăsasem loc în septembrie (am tot crezut că o recuperez atunci). Aseară lucrând la retrospectivele lunare, am realizat că e singura restanță rămasă. Aș fi putut înlocui cu orice, dar....nu mi s-a părut tocmai corect. În plus, am realizat că este exemplificarea exactă a proverbului „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi” Acesta e și motivul pentru care rămâne la Citate favorite, să-mi completeze numărul rezervat atunci. 

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.

Publicat la final de an pentru a completa restanta din 25 septembrie (268 din 365 pozeblog)

Bun venit înapoi la școală! - Citate favorite (41)

  Întâmplător am ajuns sâmptămâna trecut într-o școală din comuna noastră. Am găsit acolo un panou simpatic cu citate frumoase afișate într-un mod chiar vesel. Nu știu ce ce îndemnul urarea ”Bun venit înapoi la școală”, oarecum nu cred că era „titlul” panoului, ci mai degrabă o urare de la începutul anului școlar. Aceeași imagine era printată și afișată și pe ușa cancelariei, sau pe alte uși care nu știu unde duceau.

„Provocările sunt cele care fac viața interesantă.
Depășirea lor dă o însemnătate vieții.”

Joshua J. Marine

Poate părea mereu imposibil 
până când reușești!

Aspiră să ajungi pe lună
.....................................
Dacă ar fi să o ratezi,
tot vei ateriza printre stele!

Fii schimbarea
pe care vrei să o vezi în
lume.

În viață nu contează de câte ori cazi,
ci de câte ori te-ai ridicat
și ai încercat din nou.

Un act de bunătate,
oricât este el de mic,
nu este niciodată irosit.

Esop

Poți să pierzi doar dacă alegi să renunți.
Până atunci, înveți.

Nu-ți face griji pentru eșecuri.
Îngrijorează-te pentru toate schimbările
pe care le pierzi atunci când nici nu încerci.

Jack Congleld

Nu îți pot spune, că va va fi ușor-
Îți pot spune doar că va merita!

Art Willimas

Eșec

Este 
Șansa 
Educării
Continue

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.

Despre minimalism, așa cum îl văd eu - Citate favorite (40)

  Săptămâna trecută , Katia lansa o provocare la ordine, prin reorganizarea casei sub „zodia minimalismului”, caracterizată de eliminarea lucrurilor care ne sunt de prisos. Katia nu propune o reorganizare rapidă și foarte radicală, ci mai degrabă câte puțin pe zi și să dureze atât cât e nevoie.

 Recunosc că m-a tentat provocarea, am eu ceva cu provăcările, aș fi în stare să le accept pe toate. Peste asta aș fi trecut, zicând că nu-i de mine. La cât de aglomerată sunt cu tot ce mi-am propus și ce e necesar să fac, nu reușesc să țin o astfel de provocare la ordine. Ordinea eu o fac în ritmul meu, când am timp. Probabil că nu am citit cu atenție prima dată ideile Katiei în ceea ce privește acest apel la ordine. Mai multe m-am lămurit cu postarea Danei, ocazie cu care am descoprit că totuși, așa în pași mărunți am organizat destul de multe rafturi și dulapuri anul ascesta, deci cuvântul anului nu a fost ales chiar degeaba în acest sens. Doar că, nefiind terminat ceea ce mi-am propus să fac (nu am trecut eu prin toate cutiile alea în care am depozitat diverse), tot am impresia că nu am făcut mai nimic. Cum intenția mea e să continui așa cum pot, încet - încet, câte puțin când am timp (ar fi ideal să pot face ceva zilnic) realizez că mă înscriu într-o oarecare măsură la această chemare la ordine.

Lucrul cu care nu mă împac e minimalismul, deși tocmai cu asta lupt în acest an să schimb la mine. Recunosc că sunt un colecționar, mai ales de lucruri ce se pot recicla. Pentru transformările creative ale acestui an am materiale necesare nu doar pentru mine, ci pentru toate fetele care participă și cred că-mi mai și rămân. Tocmai din acest motiv mi-am impus să reorganizez tot ce am strâns și să nu mai păstrez lucrurile care oricum îmi ajung des în casă (cutii de iaurt, cartoane de ouă, sticle de vin, etc...).

Sâmbătă am fost în vizită la niște prieteni. Intenția inițială era să facem un grătar, dar vremea nu a ținut cu noi. Cred că a fost prima zi de toamnă, care a fost chiar toamnă, de anul acesta: cu ploi, frig și ceață. La acești prieteni am văzut aplicate acele principii ale minimalismului despre care tot citesc în ultima perioadă. Da, știu că am prea multe adunate, colecționate, dar am realizat cu această ocazie că minimalismul acela minimalism cum am văzut la ei, mie nu mi se potrivește absolut deloc. Căutând citate despre minimalism am mai găsit un blog în care autoarea, o adeptă a minimalismului radical, se plângea și de farfuriile  și tacâmurile sau lenjeria de pat pe care le foloseste foarte rar, când are musafiri. Deși depozitate bine, unde nu le vede, o deranjează că sunt acolo și îi ocupă spațiul. Ar vrea să scape și de acelea și la nevoie să împrute de la vecini (aici intervine revolta din mine - dacă tu nu vrei să ai așa ceva, de ce vecinul le-ar ține să ți le împrumute ție ocazional?). 

Am realizat că eu sunt făcută din alt aluat. Eu am cutii cu fețe de masă pe anotimpuri (Sunt la vedere, dar sunt cutii speciale de depozitare prin care nu se vede, în ton cu mobila), decorațiuni tot pe anotimpuri (astea sunt depozitate într-o magazie), veselă să-mi ajungă pentru 20 si mai mult de persoane (da, mi se pot aduna în casă la o masa și peste 20 de persoane - urăsc să nu am ce-mi trebuie pentru toată lumea). Când lucrez ceva, trebuie să am la îndemână tot ce aș putea avea nevoie. Blatul meu de bucătărie e plin cu ustensilele pe care le folosesc des, inclusiv cuțitele le am pe blat în două suporturi speciale. Am preferințe, cu un anume cuțit curăt legume, cu altul feliez carnea, altul pentru tăiat legume, cuțit pentru pâine, etc.... Realizez că eu sunt cumva în cealaltă extremă, și știu că adun multe, dar psihologic nu-mi este confortabil să nu văd mobilă în cameră, să nu am dulapuri, bibliotecă plină cu cărți. Cum adică să țin cărțile în pod?

Citatele despre minimalism pe care le-am ales, majoritatea în engleză, sunt citate cu care sunt de acord, cum spuneam, încerc să mă temperez din a mai colecționa lucruri inutile, dar până la urmă, care este definiția inutilului? Cine stabilește dacă un lucru este util sau nu. Cred că problema este relativă și depinde de la persoană la persoană.

Nu ai nevoie de mai mult spațiu, ci de mai puține lucruri.

Minimalismul nu este depre viața în lipsuri.
Este despre a te bucura de viață cu tot ce ai nevoie.

Minimalismul nu reprezintă înlăturarea lucrurilor pe care le iubești,
ci despre înlăturarea acelora care te îndepărtează de acestea.

Minimalismul nu e despre a avea mai puțin,
ci despre a face loc pentru ceea ce merită.

Dezordinea apare accidental, minimalismul este intenționat.

Minimalismul, ca stil de viață, este arta de a lăsa lucruile să plece.

  

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.

Alfabetul disperării cotidiene- Citate favorite (39)

Zilele trecute am organizat niște rafturi de la birou și am găsit printre agendele strânse acolo, două caiete din copilăriea mea, caiete în care am adunat la vreamea aceea tot ce mi se părea interesant prin revistele la modă. Uite așa am descoperit că odată demult îmi notam și eu pe hârtie citate favorite. Materialul perfect pentru rubrica aceasta. Pentru azi am ales ceva hazliu, sper să vă facă și pe voi măcar să zâmbiți. 

Alfabetul disperării cotidiene:

A- de la „America”: țara cu forme imense, piscine, dolari și actori sexi.

B- de la „bancher”: dacă ar fi frumos și haios ar fi soțul tău.

C- de la „Cernobil”, o nenorocire, așa arată viața ta.

D- de la „dobândă”: când ai făcut împrumultul nu ți-ai dat seama cât de mare este.

E- de la „englez”. E homosexual, sau dacă nu, atunci e căsătorit.

F- de la „fatalitate”: scuza dintotdeauna a incompetenței.

G- de la „garaj”. Ți-ar trebui și ție unul dacă ai aveam mașină.

H- de la „homosexual”. Se aplică tuturor bărbaților frumoși și cu bani.

I- de la „imposibil”. Așa spune el când îl întrebi de ce are urme de ruj pe obraz și miroase a parfum de damă.

J- de la „jalnic”; de la „jelanie”; de la „jelui-m-aș”. Fără comentarii...

L- de la „lipitoare”: prietenă casnică fără copii și căruia îi place să vorbească mult.

M- de la „maniere”. Ar fi frumos, dar sună cam demodat.

N- de la „nervi”: un fel de viermișori, foarte, foarte mici care își fac apariția în momentele în care ar trebui să fii calmă.

O- de la „optimist”, persoană care nu cunoște viața.

P- de la „prezervativ”. Acum și-a găsit să-mi spună că nu știe să-l folosească?

R- de la „reșou”: se strică mereu în noiembrie și nu ți-l repară nimeni până în martie.

S- de la „sincretism”. Dacă te întrebi ce înseamnă nu vei înțelege nimic din ce se discută. Dacă întrebi, toată lumea se va uita la tine ca la o incultă!

Ș- de la „șoareci”. Bunicile noastre îi aveau în case și se speriau de ei. Asta nu-i impiedică să existe și în casele noastre.

T- de la „televizor”: cel mai sigur mod de a da laptele în foc.

Ț- de la „țeavă”: e spartă și curge de la etajul de sus, niciodată de la cel de jos. 

U- de la „Uruguay”: este un fel de Paraguay.

X și Y- litere complete inutile în limba română și inventate de matematicieni ca să ne mănânce sufletul.

Z- de la „zgomot”. Distracția perfectă a vecinilor în momentul când vrei să te odihnești.

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.