Adulții ăștia! - Caroline Hulse - Citate favorite (43)

 Cartea aceasta nu era pe lista mea de citit în această perioadă, dar am primit-o de la Mihaela ca parte a provocării Magia Cărții Călătoare. Am început-o cu o oarecare reținere că Mihaela spusese că nu face parte din genul ei de carte și sincer nu mi-am înțeles reacția, deoarece Mihaela e o mare cititoare după cum am văzut pe blogul ei și chiar citește o variatete mare de genuri. Nu prea s-au intersectat carțile cititte de noi două, nici n-am urmărit eu tot ce a recenzat ea, dar am mai citit o carte recomandată de ea și chiar mi-a plăcut.

De citit ... primele capitole au mers oarecum mai greoi, mă simțeam oarecum derutată de trecerea de la un personaj la altul și parcă nu era tocmai pe gustul meu acest mod de scriere. Dar consider că a fost totuși cea mai bună abordare a personajelor principale pentru a le înțelege felul de a fi, de a gândi de a acționa, cum au ajuns în situația dată. Dar apoi chiar am început să fiu curioasă să aflu mai repde deznodământul.

Cartea începe interesant, cu un apel la salvare de unde aflăm că cineva, un bărbat, a fost rănit cu o săgeată la tragerile cu arcul și că cea care a sunat e Alex. Apoi se trece destul de abrupt la prezentarea personajelor și la motivul pentru care au ajuns la acele trageri cu arcul. Pentru cei care sunt obișnuiți să citească mai întâi coperta a doua (mie nu-mi place si nu am citit-o decât la finalul cărții), acest lucru este dezvăluit acolo. În fine, aflăm oricum că Matt și Claire sunt divorțați, dar au o fiică împreună, Scarlett care trăiește cu mama ei și prietenul acesteia Patrick, la rândul lui divorțat cu doi copii pe care nu prea îi vede din cauza fostei soții. Matt locuiește cu prietena lui Alex și pentru că vrea să petreacă Crăciunul împreună cu fiic lui, acceptă (sau așa ne face să credem la început) meargă în vacanță într-o stațiune, Happy Forest, împreună cu Claire, Scarlett și Patrick. Lui Alex i se lasă impresia că are de ales dacă vrea să mergă sau nu în excursia deja planificată, dar în realitate, concluzia la care ajunge și ea este că vrea nu vrea, îi place, nu-i place, trebuie să meargă.

u o să povestesc cum și ce s-a întâmplat, dacă faceți parte din grupul decititori din provocarea Mihaelei deja ar trebui să știți acșiunea la momentul când voi publica această postare. Până acum știu că doar Carmen a citit cartea și Pompilia o citește. Dacă nu, sper să deveniți destul de curioși să o citiți. Dar o să discut despre personaje.

Pe Matt l-am perceput așa cum a fost prezentat la început, împrăștiat, ca neținând cont de nimic din jur, doar de ceea ce îl interesează pe el direct, în cazul de față să petreacă Crăciunul cu fiica lui, destul de egoit în acțiunile sale, manipulându-i cât se poate de mult pe cei din jur astfel încât să fie totul cum îi place lui. Nu mi-a plăcut de el că pare să pună mai presus sentumentele fostei neveste decât pe ale prietenei actuale, chiar l-am detestat pentru comporatmentul lui fată de Alex când s-au certat în cabană. Are totuși și niște bile albe, pentru faptul că încearcă să construiască o relație bună între fiica lui, Scarlett, și Alex, pentru excursia planificată special pentru Alex după Crăciun și pentru că a părut cel mai lucid și calm în cearta din poligonul de tir cu arcul. Chiar m-a surprins cu ultimele două după toate celelalte prezentate mai înainte.

Patrick, un perfecționist dar nu chiar, unul care vrea să fie totul perfect dar fără prea mari eforturi. La început părea a fi cel neînțeles, mai ales când se antrena pentru Ironman, acea cursă de care Claire nu vroia să audă. Cumva părea un narcisist care asteaptă să îi fie lăudate toate actiunile și care îi desconsideră pe ceilalți când nu acționează cum ar face el. Deși el e genul care caută flirtul cu altcineva, tot el e cel care se supără că va fi părăsit.

Claire, ca femeie am apreciat-o că știe ce vrea, nu se complace într-o relație dificilă doar pentru că are un copil de crescut. A avut curajul și să divorțeze și să-l părăsească pe Patrick când relația dintre ei nu a mai fost ceea ce aveau nevoie amândoi. Dar uneori aceasta atitudine de a sti exact ce vrea parcă impunea tuturor să se facă așa cum dorește ea și unele din acțiuni păreau programate de ea, dar sub semnul că altcineva le-a vrut. Nu m-am lămurit dacă să o cred sau nu, dar  ... parcă a acceptat cam ușor soluția propusă în final. Parcă  aș fi vrut s-o văd mai ... spășită. Ca mamă, își iubește copilul foarte mult, dar cu tot programul de activități întocmit pentru o vacanță specială a lui Scarlett, nu prea a fost cu Scarlett. Adică, da, în activitățile de grup, dar să fie singură cu Scarlett, să faca ceva împreună mamă-fiică ... nu mi-a lăsat impresia că acel copil de 8 ani ar putea avea o discuție de suflet cu mama ei. Probabil și acesta unul din motivele apariției lui Posey. În plus, dispariția Ipad-ului, chiar nu îl descoperi zile la rând rămas în mâinile copilului, când copilul stă atât de mult singur? Cumva parcă era mulțumită că fiica ei petrece atât de mult timp în compania prietenului imaginar.

Alex, e personajul adult care mi-a plăcut cel mai mult, cu care am empatizat o mare parte din carte. Pe coperta a doua scrie ca descriere „O comedie care taie-n carne vie”. Că taie în carne vie, da am simțit-o și nu o singura dată, dar comedia.... eu nu am văzut-o la prima lectură. În mod normal nu ar fi fost o carte pe care s-o recitesc, de fapt nici nu am recitit-o, dar am mai frunzărit-o putin căutând un pasaj pe care să-l citez în această postare. Dar să revin la Alex, mi-a părut rău pentru ea, pentru situația în care a fost pusă și pentru că ceda mereu că să fie bine pentru ceilalți, pentru iubit, pentru fiica lui, pentru mama acesteia etc ... E genul celui care face ceea ce trebuie făcut indiferent cât de dificil îi e și în ce situație o pune. Și chiar când greșește, își recunoaște deschis greșeala, indiferent cât de umilitor este. Mi-a plăcut o remarcă a lui Posey despre ea: „îmi place că e singura care vorbește cu noi ca unui adult”. Și dintre toți mi s-a părut cea mai cerebrală, e totuși om de știință, dar pusă în locul ei nu cred că l-as fi iertat așa repede pe Matt pentru situația cu excursia, cu toate acele cuvinte jignitoare adresate ei când s-a îmbătat de supărare și nici nu știu dacă aș fi acceptat vina pentru accident. M-a luat total prin surprindere interogatoriul ei și nu mi-a venit să cred că ea a fost, deși am aflat mai devreme informația asta din alt inerogatoriu, am sperat că se va dovedi a nu fi adevărată. Cred că mult timp am așteptat să ajung la partea cu investigația, să devină un fel de carte de criminalistă, polițistă sau cum s-o numi genul. Nu a fost, iar finalul a fost neașteptat, și oricât ar încălca dreptatea, mi s-a părut ... oarecum  corect. Chiar nu cred că ar fi trebuit luate alte măsuri legale, inând cont de doznădământ.

Scarlett e copilul tipic pus în situația de a-și vedea familia destrămată, mama și tatăl pe care îi iubește foarte mult s-au despărțit. O situație căreia cu mintea ei de 5 ani nu a putut s-o accepte, așa că se refugiază acolo unde se simtea bine, în siguranță cu iepurele ei mov Posey, care nu mai e jucăria uitată într-o vacanță departe, ci prietenul ei revenit din vacanța în care a plecat fără ea. Ați observat că Posey a apărut exact când lumea ei cea fericită se destramă și dispare iar treptat când Scarlett acceptă în sfârșit că părinții ei nu vor mai fi împreună?  Ajunsă în vacanța aceasta de Crăciun la vârsta de 8 ani, încă mai speră că se vor împăca deși fiecare are alt partener, dar prin intermediul capriciilor lui Posey face ce poate pentru ai readuce împreună. Nu e egoistă în acțiunile ei, doar că la mintea ei de copil inocent acelea i se păreau actiunile corecte pentru a-și redobândi fericirea pe care o cunoscuse.

În relația ei cu părinții...aceștia din urmă parcă nu vor să vadă probleme cu care se confruntă fata, fricile ei, i nici că ea crește. Înțeleg dorința de a o feri de ceea ce este rău, de a nu o expune, dar și când viața îi servește pe tavă o situație neplăcută, de ce nu o explică până la capăt? De ce spun doar partial explicațiile pentru un eveniment traumatizant apoi încearcă să-i abată atenția la altceva? „Nu mai bine luăm niste ciocolată” ii spune Matt într-o astfel de situație. Mi s-a părut dubios că ori de câte ori se confruntă cu ceva neplăcut, se izolează de părinți, evită discuțiile cu ei și se retarage să stea singură cu Posey. Dar când începe să accepte că în viață nu totul e roz, sau mai bine zis că un om poate face și ceva rău fără a fi cu adevărat rău intenționat, discută sincer cu Alex și Posey nu mai apare în peisaj.

Pe Posey l-am asociat cu greierașul Jiminy, conștiința lui Pinocchio, la fel de inocent ca și Scarlett, care e la fel de surprins ca și ea de ceea ce se poate întâmpla rău în lume, nici nu ar fi putut fi altfel, fiind plăsmuit tot de mintea ei. Dar am observat că răutatea acțiunilor lor vine din partea lui, normal dacă stai să te gândești că e în natura noastră să nu acceptăm vina pentru ceea ce facem rău/greșit.

Paragraful pe care l-am apreciat cel mai mult din carte face parte fix din discuția pe care o are Alex cu Scarlett când ies împreună la o înghețată:

„-Ți-e dor să fii cu ei? Doar tu și părinții tăi? E în regulă să spui, să știi. 
Scarlett coborî privirea spre înghețată, devinind un lichid mâlos pe fundul cupei. 
- Pentru că știi că nu o să mai stea niciodată împreună, spus Alex, cu blândețe. Știi, nu-i așa? Că sunt mai fericiți dacă stau separat? Alex o privi pe Scarlett cum duce fără tragere de inimă o linguriță de înghețată la gură. Înțelegi? zise ea. Îmi pare rău. Probabil că e trist. Pentru tine. Ar trebui să totuși să fie normal. O grămadă dintre colegii tăi de la școală ai familii ca asta, pun pariu. 
..............................................................................
- Ce pot să fac, Scarlett? Ca să-ți fie mai bine? 
- Nu-mi mai cumpăra haine. Drept cadouri. 
..............................................................................
- N-ai avut niciodată jucării bune acasă, zise Scarlett. E plicticos. Unde-ți ții jucăriile?
- Am grămezi de puzzle-uri, făcute din carton reciclabil.
- Puzzle-urile nu se pun.
- Hainele nu sunt cadouri și puzzle-urile nu sunt jucării. Alex dădu hotărât din cap. A fost util. Pentru că nu știu în totdeauna ce să fac, fiindcă nu am copii ai mei. Și de aceea am nevoie să mă ajuți. Alex se aplecă și mai mult peste masă, sprijinindu-și coatele. Așa că ce ar fi să-mi zici ce se pune ca jucărie, iar eu o să văd ce pot să fac pentru data viitoare când vii în vizită.”

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.