Zăpadă - MFC(135)

 

 Pozele sunt din arhiva personală 

Pentru jocul Miercurea fără cuvinte, inițiat și găzduit de Carmen.

Mulțumesc, Suzana pentru descoperirea acestui joc.  

This post is also for Wordless Wednesday

Life goes on ... for others

 Cred ca e cea mai dificila postare pe care am scris-o până acum. Am tot vrut să scriu dar mă înec în cuvinte și ... nu numai. Va fi o postare foarte tristă, așa că dacă nu puteți, nu e nicio supărare dacă treceți peste.

Ultimele zile au fost un calvar emoțional, mai ales din pricina secretului ce trebuia ținut până ne adunam toți acasă. 

E ciudat cum uneori viața ne dă atât de multe semne și totuși nu le vedem absolut deloc, sau nu realizăm în ce direcție se îndreaptă anumite lucruri. Uneori chiar cred că e menit să fie așa ca să ne protejeze de tot tumultul emoțional ce îl implică conștientizarea anumitor evenimente.

Se spune că pisicile știu și evenimentele din ultimele luni mă fac să cred că e adevărat chiar dacă eu la vremea aceea nu înțelegeam ce se întâmplă.

În ultimul an aproape, Porto s-a tot îmbolnăvit, răcelile erau destul de dese, mai ales de când s-a lăsat frigul în toamna asta, dar de cele mai multe ori, mai chinuitor era să-i dăm tratamentul decât doar să-l ținem în casă la căldură și să avem grijă să-i dăm să mânânce, să fim siguri că mănâncă și el ceva. Mult timp am crezut că și el mânâncă din castroanele de afară la fel ca ceilalți, dar când stătea în casă mânca foarte puțin. Au fost și perioada în care dacă nu îi duceam noi acolo unde stătea, nici apă nu ar fi băut.

Când făceam treabă în bucătărie, el era primul care se prezenta la ușă, chiar dacă doar stătea să se uite la noi/cuptor, dar era prezent. Renunțase deja de multișor la acest obicei și prefera să stea la etaj în fotoliu, culcușit, cu un aspect de ziceai că e bătut. Mai se și ascundea sub pat de noi. Trebuia să mă apropii foarte încet ca să înțeleagă că nu vreau să-l alung.

Ce mi s-a mai părut ciudat, a fost că nu mai stădea nici măcar cu Fifi. Că o evită pe Scai, nu era nimic nou, nu a părut s-o accepte niciodată, deși acum stau să mă întreb dacă nu cumva a iubit-o și a protejat-o cît a putut de mult, iar respingerea ce i-o afișa să fie din dorința de a o feri de o eventuală îmbolnăvire. La fel cum începuse să facă și cu Fifi. Mai venea uneori la noi, să stea cu noi, dar pe mine cred că deja mă asocia cu medicamentele că nu mai stătea nici să-l mângâi.

Acum că știu, realizez că el se ferea de celelalte pisici, dar se ducea la Nero și Bella. Doar pe pisici le „câhâia” și fugea el de ele. Față de Scai nu mi s-a părut ciudat, mai ales că ea stătea la distanță de el, dar nu înțelegeam ce are cu Fifi. Acum înțeleg sau presupun că de fapt nu vroia să se bată cu el.

Luni seară a venit iar amărât și înfrigurat acasă și abia respira. Am crezut că iar e răcit și l-am luat în baie să-i punem niște picături să-și curețe nasul și să poată respira mai bine. Nu-i plăcea deloc să-i punem picături, nici în ochi și nici în nas. Și când a deschis gură să „vocifereze” efectiv aproape că mi-a stat mie inima. Avea gurița plină de sânge. Și cu tot discomfortul și durerile pe care le avea, l-am văzut atunci cum se chinuie să-l înghită, să nu scape nicio picătură, nici când am încercat să-l stergem și să vedem cît de grav e. Nici nu ne-a lăsat. Dar am reușit cumva să-i dăm niște stomodine, pe care îl aveam în casă, că nu era la primul episod de răni în gât din cauza cărora nu putea să mînânce. În perioadele acestea îi dădeam numai hrană umedă/pasată sau supe, dar acum nici supă nu a mai mâncat.

În noaptea aceea nu s-a atins de nimic, cred că nici de apă. Când l-am luat să-l pun în ham și ghiozandul lui de transport să-l duc la veterinar, doar a tresărit, dar aproape că s-a urcat singur. Cred că știa că nu mai rezistă și poate că și el a sperat că va scăpa. Eu știu că am plecat cu el în ideea că îl fac bine.  Doctorițele care l-au văzut cred că și-au dat seama imediat ce poate fi și-mi dau seama, acum, că mi-ar fi putut da rezultatul acelui test atunci pe loc, dar probabil au văzut că nu eram pregătită pentru așa ceva. Faptul că-i trebuiau și alte analize și investigații de care eu nu mă puteam ocupa imediat, a făcut să-l las internat la veterinar. Din nou cred că aici a intervenit karma aia care te protejează, fără să realizezi, de situațiile mult mai dificile. Dacă mi-ar fi spus atunci pe loc ce înseamnă leucemia aia de care vorbeau ele și că de fapt e infecție cu virus hiv felin .... Nici directoarea mea, iubitoare de pisici nu mi-a zis că nu mai există decât o singură direcție în evoluția lui viitoare. Am realizat doar seara cînd am plecat de la serviciu mai devreme (întâmplător), dar totuși nu destul de devreme să ajung înainte de închiderea cabinetului. Aș fi întârziat 5-10 min după GPS, dar probabil medicul de la cabinet a știut că e mai bine să rămână acolo cum vorbisem inițial, decât să-l iau acasă.

Din păcate, miercuri, Porto a și plecat pe drumul fără întoarcere. Am ales să nu îl înmormântăm noi acasă, sincer ar fi trebuit s-o facă sotul cu cea mică, că eu eram la serviciu, iar pentru ea nu cred că ar fi fost prea bine. Plus că ne-a fost teamă că vor săpa câinii după el, mai ales că au fost foarte buni prieteni.

Aseară a venit și Cri de la facultate, nu i-am putut spune mai devreme. Nici să termin de împodobit bradul început luni n-am mai reușit până aseară, și asta doar forțată de nevoia de a fi curat în sufragerie că aveam eu azi pregătiri. Oricum arată jalnic față de alte dăți, și eu și fetele abia dacă reușeam să mai punem câte ceva, numai ca să strângem odată toate cutiile cu decorațiuni de Crăciun.

I-am tot urmărit pe ceilalți, și pe câini și pe pisici. Momentan nu par să-l caute pe Porto, deși eu în seara asta îl căutam cu privirea dacă e la ușă să-i dau drumul în casă. Dar după cum spuneam, Porto i-a evitat el mult timp și mai avea și perioade când lipsea și cîte 48 de ore de acasă.

Doar Scai pare să fie mai mult pe lângă casă, de parcă până acum stătea departe să poată dormi Porto pe verandă în cutiuțele special amenajate pentru ei. Dacă o vedea, fugea el imediat, dar dimineața era el pe pernuță și ea venea de prin curte.

Câinii sunt în afara oricărui pericol în ceea ce privește boala asta. Au ei problemele lor cu fungii ăia și trebuie să avem grijă să aibă așternuturi mereu uscate să nu se dezvolte iar până la un nivel de risc de îmbolnăvire, dar nu pot lua acest virus felin. Scai și Fifi au fost azi la testare și am primit rezultatul pe loc, în 5-10 min, sunt negativi amândoi pentru moment. Ceea ce înseamnă că cine l-a îmbolnăvit pe Porto (cel mai probabil într-o bătaie)  e posibil să fie prin împrejurimi și să transmită și altora virusul. Se pare că nu virusul i-a fost chiar el fatal lui Porto ci toate celelalte boli/răceli cărora sistemul lui imuntar afectat de virus, nu a mai putut să le facă față.

Nu aveam de gînd să scriu atât de mult, dar văd că odată ce s-a pornit robinetul cuvintelor, acestea nu mai au mai putut fi oprite. Am sortat azi și tot sortat din pozele din telefon. Să vă spun că în durerea mea m-am enervat pe pozele de craft că sunt multe si prea puține cu Porto? Am ales unele din ultima lună, din noiembrie. E și o durere, dar și o alinare să-l văd. Diana mea are o poză înrămată cu el. Căn o pune cu fața în jos, cînd o ține pe birou să-l vadă. Cris mi-a cerut toate aceste colaje din postare cu el.

Știu că cineva acolo sus a aranjat toate astfel încât să ne vie nouă mai „ușor” în tumultul tuturor acestor evenimente, dar încă doare și încă ne pierdem concentrarea cu orice lucrușor, gând sau vorbă ce ne amintește de el. 

ADIO PORTO!

Culegatorii de serviciu

Dacă tot v-am aratat-o pe Scai în vișin, să vă prezint și ceilalți însoțitori matinali la cules de visine. Bine-nteles fiecare culege în interes propriu, adică eu pt dulceata, ei pentru burtica proprie.

Anul acesta cățeii mei s-au specializat în cules fructe. Pe Bella o știam amatoare de caise de anul trecut. Caisul se scutură inevitabil și în zona lor de acces, așa că le-a avut la dispoziție. Dar se pare că a ținut minte că prea multe caise nu fac casă bună cu sistemul ei digestiv. Anul acesta a luat doar cateva de poftă. Însă nasul ei fin a descoperit căpșunile și cum scăpa în grădină, direct pe folia de căpșuni mergea. E motivul pentru care și-a primit interzis total în grădină. Și ea și Nero.

Nu de alta, dar după ce s-au înfruptat amândoi pe îndelete din merișorul de miere, sigur s-ar delecta și cu niște zmeură, pe care o știu amândoi de anul trecut. Nici nu vreți să știți de câte ori am „certat-o” pe Bella că mănâncă merișoare ca să descopăr că era de fapt Nero. Cu problemele lor de piele au stat amândoi fără zgardă în perioada acestor fructe și nu reușeai să-i mai deosebești de la distanță.

Dacă plăcerea de a mânca căpșuni și merișoare am înțeles-o că sunt fructe dulci, pur și simplu m-au luat prin surprindere cu vișinile. Mai ales că cele de pe ramurile cele mai joase nu sunt chiar foarte bine coapte.

Și uite așa mi-am adus aminte că patrupezii mei mânâncă și struguri, mai ales stafidiți, dar vara le place să se răcorească și ei alături de noi cu câte o felie de pepene. În concluzie, fructe să fie că ei vor fi fericiți.

 

Jurnal de grădină (8/2024)

 🌼Ultima săptămână a fost....obositoare e puțin spus. S-au adunat multe de făcut după atăt de multe ploi, astfel încât am făcut vineri și sâmbătă un adevarat maraton de lucru prin curte și grădină. S-a lăsat cu o febră musculară de zile mari, că Duminica Floriilor am petrecut-o mai mult la orizontală. Abia după amiază am început să simt că nu mai scârții din toate încheieturile și că pot să mă mișc și eu mai uman, nu robotizat ca dimineață. Oricum încă e dificil să mă ridic de pe scaun fără să mă săgeteze toți mușchii picioarelor. Norocul meu că urmează două zile mai mult de stat pe scaun, tot un fel de muncă dar nu fizică.

🌼O sa încep mai întâi cu descoperirirle din ultima saptămână. În primul rând irisul, singurul de acest soi care a înflorit. Ceilalți au dispărut undeva printre buruieni, oare? Unii au răsărit, dar au doar frunze, alții sunt  dispăruți definitiv. Acum cand scriu, mi-am amintit că ar trebui să verific și irișii galbeni, văzusem că au boboci, dar nu înfloresc odată cu cei mov de acum două săptămâni.

🌼Din caterogia roade am pozatdoar ceva „fructe”. Chiar dacă ne-a lovit gerul, se pare că văm avea câteva caise, măcar de poftă. Surprinzătoare a fost prima căpșună din acest an. Și delicioasă. Nu am rezistat tentației și am mâncat-o imediat după poză. Trandafirii de dulceață în schimb au început producția masivă. Prevăd că săptămâna viitoare voi sta mai mult de dulcețuri decât de pregătirile de Paști.

🌼Și ajungem și la capitolul agricultură, cum spune soțul. Am început vineri după amiază, după ce am terminat cu deplasări, pregătiri și școală și am intrat oficial în vacanță. Primul pe agenda de lucru a fost solarul. Am scos toate răsadurile afară, mi-a adus soțul pământ din compostul făcut de noi și am început să pregătesc partea stăngă pentru plantat. Partea dreaptă, cea cu usturoi și ceapă era plină de buruieni că nici nu se mai vedea ce e plantat acolo. După ce am pplantat roșiile pe stănga, am trecut la eliberarea terenului pe partea dreaptă. Vineri nu am reușit decât să scoatem ceapa să facem loc răsadurilor să le pot adăpsti peste noapte.

🌼Sâmbătă am început cu ceva aranjamente prin curte, în special la poartă - am curățat rondurile de flori și am văruit copacii, în timp ce soțul a tuns gazonul. De când stau aici, mi-am format un fel de obicei preluat oarecum de la localnici: în sambăta Floriilor se face curățenie în curți și se văruiesc copacii. A fost surprinzător să nu mai văd la vecini acest lucru ieri, dar vecinii de gard sunt foarte în vârstă și nu prea mai reușesc să facă multe lucruri singuri. La cel mai indepărtati am văzut touși că se ocupau cu agricultura.

🌼 În pauzele de lucru, unii dintre noi făceau ședințe foto

După amiază, când forța soarelui a mai scăzut,  am continuat în solar cu partea dreaptă, decicată castraveților. Va mai trebui să mai cumpăr niște răsaduri de castraveți că mai am loc liber.  Chiar și inspectorul de serviciu și asistentul sunt de acord.

🌼 Cu ajutorul fetelor am reuși să termin de plantat tot ce aveam pentru solar, dar și câțiva dcovleci de plăcintă lângă solar, intr-o zonă defrișată special pentru ei. Pozele le-am făcut duminică dimineață, pe lumină, bucuroasă să văd că toate răsadurile stau bine.

Prieteni buni!

 Dacă prietenia e mare... se doarme îmbrățișat. 

 Mai întâi se frământă bine locul, apoi ne întindem confortabil:

Și dacă suntem norocoși, ni se răspunde cu afecțiune...

Jurnal de eu

 Îmi este din ce în ce mai dificil să țin pasul cu blogul și treburile curente. Încep să mă întreb cum am reușit anul trecut să am doar câteva restanțe la capitolul postări zilnice, dar bănuiesc că un rol important l-a jucat domnișoara cea mare care mă ajuta mult cu lucrările în grădină în această perioadă. Anul acesta, cu trei examene importante pe care le are de dat, nu-mi mai permit s-o întrerup de la învățat să mă ajute pe mine. E de ajuns că o chem cu cărți, caiete, laptop, orice are nevoie ea să stea în cameră cu mine când lucrez ceva. Chiar și acum când scriu, stăm amândouă la masă, fiecare cu laptopul ei văzându-ne fiecare de temele proprii.

Dimineață luasem decizia să renunț la provocarea asta zilnică și totuși, în seara asta când am deschis laptopul parcă îmi părea rău de pozele făcute fix cu scopul de a posta în fiecare zi. Da, pozele încă le fac zilnic, dar seara uneori sunt prea obosită să mai deschid laptopul.

Pentru azi vrusesem să scriu un jurnal de grădină, dar „cuțulușii” cum îi alintăm noi, s-au aliniat așa frumos pe canapea lângă mine, de parcă strigau, gata, acum e rândul nostru să ne pozezi, noi suntem vedetele zilei de azi. Și m-am conformat. Nero se uită cu teamă să nu fie certat, știe că nu are voie pe canapea, dar nu s-a urcat singur, i-au dat voie fetele. Bella nu are asemena ifose. Dacă ea vrea, nu prea contează permisiunea. Dar măcar ascultă dacă e certată. Spre cinstea ei, azi nici nu a trebuit să-i spun să se dea jos, a cedat din proprie inițiativă. Adevărul e că la ce călduri au venit așa deodată, preferă răcoarea podelei. Deja și pe afară caută umbra și nu mai stau lipiți de noi când facem treabă.

Încă sunt multe de făcut prin curte, e o explozie de „de toate”, de la pomi înfloriți, flori, buruieni și răsaduri, ce trebuie îngrijite, plivite sau răsădite. Din păcate chiar nu am reușit să mă ocup de pomi, cu toată documentarea mea. Va trebui să-i las anul acesta așa cum sunt și să tai via până nu înmugurește și ea. Mai am de mutat flori, multe de la casa cea veche, și sunt flori de primăvară, lalele, narcise pe care dacă nu le scot acum, nu la mai găsesc mai târziu. 

În plus trebuie să încep curățenia de Paște. Cineva mi-a spus odată că trebuie pentru această curățenie trebuie să deretici prin toate dulapurile. Nu sunt genul, sincer. Nu mi-ar ajunge luna să iau toate la mână decât dacă aș face doar asta, dar o curățenie generală în stilul meu tot se face, cu spălat perdele, geamuri, doar covoarele le las pentru la vară.

Știe cineva cum să lungească ziua, s-o facă mai mare de 24 de ore. Sau cum să renunț la somn?

Antristres sau stres?

 Noi suntem în plină sesiune de examen semioficial,  simularea asta este ea oficială, dar cum notele nu se trec în catalog, nu prea conteaza efectiv pentru elevi, nici interesul majorității elevilor nu este mare. Nu e cazul la noi, de aceea și stresul pe aici poate atinge cote destul de mari. Încercăm să fim cât se poate de calmi și să nu punem presiune pe domnișoara în cauză. 

Un mod de a o relaxa, de a o scăpa de stres, cu efect aproape imediat a fost joaca cu animalele de companie. Adică un motiv în plus să-i mai ținem prin casă. Dar cum sunt mulți, noi împrăștiate, cu mintea aiurea, am început să uităm care pe unde e. Seara târziu când ne retragem la culcare începem să numărăm care e afară - cu Nero și Bella e simplu, că aștia aproape nu se dezlipesc de ușă. Sunt și mari și imposibil de ratat. Iar dacă îi strigi, apar imediat. Dar cu pisicile vagaboande... niciodată nu se știe care pe unde e. Mai ales că Scai nu doarme mereu pe verandă. Și începe căutarea lor prin casă. Săptămâna trecută l-am lăsat pe Fifi în casă vreo 3 ore că nu reușeam să-l găsesc și eu întârziasem deja la o programare. Noroc că Fifi e cuminte în casă și chiar doarme aproape tot timpul.

Aseară tot Fifi era cel care rămăsese ultimul prin casă. După ce l-am căutat bine prin toată casa, într-un final am trezit-o pe cea mică să o întreb dacă l-a scos ea afară. Somnoroasă mi-a răspuns că da. Mi-am zis, ok, foarte bine și m-am dus la culcare. Camera mea e mai friguroasă, așa că eu dorm cu ușa închisă. Prin mijlocul nopții numai ce aud, „hârș, hârș” prin cameră. Ca niște pași, doar că nu auzisem și ușa. Mă ridic buimacă din pat și surpriză .... în mijlocul covorului, Fifi se scărpina nedumerit că nu se deschide ușa. L-am invitat pe șmecher la parter și apoi direct afară, deși ar fi vrut el să facă un ocol prin baia de jos unde știe că e mâncare. Abia apoi m-am uitat la ceas (3,30) și am început să simt stresul sperieturii de la trezitul din somn cu cineva în cameră când nu trebuia să fie nimeni.

Felinele noastre reușind să se ignore deoarece sunt preocupate de niște felii de salam.

Ipostaze

 Pentru ultima postare individuală din 365 pozeblog am ales o colecție de poze cu blănoșii nostri dragi. Pozele sunt din luna decembrie, în zile diferite când fiecare din ei făcea ceva ce ne atrăgea atenția.

Doi paznici la poartă

Înghesuind-se într-o cutie

Hai la joacă!  .... Nu!

Noi doi...

...cei mai buni prieteni

Curiozitate...ce se mișcă acolo?

Sedință foto

Locul preferat de somnic

Pe modul slow cu un update despre Scai

Trebuia să fie o zi cu mult spor azi, aveam planuri multe, dar așa cum se întâmplă de obicei, când ai planuri... ei bine să zicem că uneori planurile sunt făcute ca să nu fie respectate. Răceala mea își face în continuare de cap, dar mă bucur că nu e foarte foarte nasol. Nu pot face eu pregătirile necesare pentru sărbători, nici pe verandă și nici afară nu am ajuns cu decoratul, dar măcar prin casă tot am mai putut să mai mișc câte ceva.

Sunt fericită că am reușit să ajung la Biserică, nu am mai fost de muuulți ani și chiar am simțit nevoia să mă duc. Chiar îmi doresc pentru anul viitor să reiau obiceiul de a merge măcar de sărbătorile mai importante. 

Mâncare am făcut cu vorba, eu am dat indicațiile, cea mică a executat și uite așa și-a făcut singurică o supiță de pui. Între timp am încercat să mai organizez prin dulapurile din bucătărie. Pe la prânz a trebuit să fac pauză și să mă bag în pat. Am domit ceva și m-am trezit cu companie pisicească. Toți somnoroși, care pe unde i se pare mai confortabil. Serios, ziceai că parcă ei erau cei răciți. Se trezeau, se intindeau se mutau în alt loc și apoi din nou somn. Câinii rezistă eroic afară, dar își primesc și ei porția zilnică de stat în casă, seara înainte de masă.

Și uite așa mi-am amintit că nu v-am mai povestit de Scai și de evoluția ei după operație. În prima zi a fost leneșă, mai mult adormită: se trezea, mânca puțin, și se culca iar. De a doua zi a început să realizeze că are „pijama”. Nu prea i-a convenit. Se tot chinuia să scape de ea. Aveam indicații s-o lăsăm și fără pentru perioade scurte. Cum scăpa de ea, cum ziceai că ai băgat-o la baie - se spăla cu un asemenea elan....

 

Apoi a început răsfățul. A înțeles destul de repede că nu are voie afară, dar cerea mereu. Era simpatică când stătea la ușă să iasă și Porto să intre. Cu ea în casă, bine-nțeles că au mai intrat și ceilalți. Răsfăț în toată regula.

 

Apoi Scaiul mic a început să se miște din ce în ce mai bine, chiar și să alerge. Faptul că se juca nestingherită ne-a indicat că se recuperează bine. Dar i-a lipsist Fifi și joaca cu el. Îl alerga ori de câte ori îl prindea în casă. Și el pe ea. Domnișoara mea ce mică încearcă să-i împrietenească mai mult și îi tot așează împreună. Mi-a prezentat doi cozonaci la tavă, unul cam rumenit mi-a spus.

Pe Scai am scos-o afară treptat. Întâi ziua când am prins soare, pentru puțin timp, apoi din ce în ce mai mult. Era greu s-o mai prindem să o băgăm înapoi în casă. Dar se învățase, când venea seara apărea singură la ușă să o lăsăm la căldură să doarmă. 

În primele nopți am ținut-o cu mine în cameră să o pot supraveghea, dar după ce a început să iasă afară, am mutat-o în baie noaptea ca să se reobișnuiască cu temperaturile mai reci. Acum deja doarme afară, de fapt e a doua noapte, și văd că în seara asta nu a mai căutat să intre în casă pt somn. La cât a dormit azi cred că nici nu-i mai e somn încă.

Ne dați ori nu ne dați?

 Ar trebui să-i duc la colindat pe cei doi mici mari cerșetori, cred că ar veni încărcați cu de toate, la ce ochișori rugători au. Și dacă nu primesc or să-și ia singuri că lumea o să le lase de frică, la cât de mici sunt.

Până una alta, ei se antrenează și pftesc la un măr, deși nu l-ar mânca chiar dacă le dai. Dar cineva mânca ceva în fața lor și ei erau atenți la fiecare mișcare:

Prieteni sau dușmani?

 Nici ei încă nu s-au hotărât ce sunt. Fifi și Scai fie se joacă, fie se bat. Mai nou au început să le placă cam aceleași locuri și se "ceartă" pe ele. Cum ar fi același scaun. L-au abordat din unghiuri diferite, cu fața de masă între ei, și nu s-au descoperit decât pe scaun. Am observat că deși caută aceleași locuri, fiecare merge pe principiul: „primul venit, primul servit”. Dacă e liber, își însușesc locul. Dacă nu, fie așteaptă la distanță mică, fie caută altul.

Porto însă face opinie separată: și la dormit și în casă. Preferă să stea cu câinii sau să se facă „țestoasă”, ascunzâmdu-se la vedere sub un scăunel de copii. Și pentru că a venit vorba de el, că tocmai a fost bolnav... din nefericire încă este sub tratament, tratament cu antibiotic pe care ar trebui să-l ia la 12 ore. Dar sconcsul supărat se simte zmeu și vreo două zile nici nu a mai venit acasă decât pe fugă și că s-a răcit vremea. Nici nu mai stă să-l mângâiem decât în casă, altfel îi este teamă că-l prindem și-i dăm pastile (exact ceea ce am tot făcut de când s-a îmbolnăvit). Iar din cauza că refuză tratamentul e posibil să îi revină boala oricând.

În schimb se bucură de soare și caută orice loc însorit să se tăvălească într-o baie de soare:

Iar blănoșii negri, si-au luat în primire sujbele de anchetatori și cercetează ei bine tot ce lucrăm pe afară:

O zi de sărbătorit

 Aveam azi un plan relativ bine stabilit. Știam exact ce vreau să fac și la ce ore. Doar că ... planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg. În curând va fi ziua mea și de obicei în perioada asta a lunii făceam o petrecere, sărbătorind cu această ocazie mai multe evenimente importante din familia mea. Anul acesta însă nu am avut chef să fiu gazdă. Chiar am zis că nu fac nimic. Ieri am și plecat de acasă la ziua unui prieten. 

Dar când ai prieteni buni, aceștia vin la tine și neinvitați special. Stabilisem cu ei să ne vedem azi după amiază. În consecință, mi-am făcut planul zilei în funcție de ora stabilită. Dimineața a decurs normal, programul obișnuit de lecții și pregătiri. Apoi am început să fac pregătiri pentru musafiri. Chiar dacă musafiri ziseseră că vin doar în trecere, eu nu pot sărbători fără să pun o masă. Tortul îl făcusem de aseară, unul din preferatele mele care se face simplu și fără coacere: tort de biscuiți înmuiați în cafea cu cremă de mascarpone și Nutella. 

Pentru masă nu planificasem ceva extravagant, doar ceva copănele de pui și coaste de porc la cuptor, cu garnitură de legume,  tot la cuptor, și salate de legume crude. În principiu fără aperitiv, să-mi fie și mie mai simplu. După ce am terminat programul de lecții de dimineață, mi-am făcut ordine, am așezat masa să fie gata și la insistențele soțului am am pus o parte din carne la cuptor. Avea și el dreptate că era soare și deci mergeau fotovoltaicele, chiar dacă după părerea mea era prea devreme. Am organizat repede și cum să le țin calde până la ora potrivită (am primit de la o doamnă dragă mie un vas cu capac cu suport pentru lumânări sub el care să țină vasul cald), am rugat domnișoara cea mică să-mi mai facă o tartă simplă și mă pregăteam să urc la etaj să mă ocup de hainele de călcat și ceva organizare prin șifonier.

Dar de aici s-a stricat planul meu pe restul zilei. Musafirii mei m-au anunțat că vor veni mai devreme. Inițial cu o oră. Ok, hai că e bine, am timp bine că am pus carnea aia la cuptorul de afară. Se face și prăjitura și mă ocup de legume, dar tot am timp să  urc la etaj măcar jumătate de oră. Apoi că vin și mai devreme. Zic ok, hai si așa. Și am confirmat chiar de două ori noua oră, dar am realizat din discuție că vor veni mai devreme și față de ora respectivă. 

Din păcate chiar am avut dreptate. Am petrecut o după amiază plăcută, la urma urmei sunt prieteni buni, doar că au obiceiul acesta să vină mai devreme, iar pe mine începe să mă enerveze puțin pentru că nu pot face toate pregătirile înainte de sosirea lor. Așa s-a întâmplat și azi. Chiar dacă era ușor de pregătit ceea ce îmi propusesem, există acei timpi necesari de gătit cu care nu te poți juca. A trebuit să ajustez astfel meniul, am renunțat la legumele la cuptor (bine că nu le curățasem) și am pregătit repede un piure de cartofi.

Seara am încheiat-o în familie, cu blănoșii mei dragi din nou în casă. M-am relaxat jucându-mă cu cei doi „negri mititei” ce abia așteptau puțină atenție. Între timp fetele mi-au dat cadoul lor, un puzzle 3D pe care mi-l doream foarte mult. Planificasem să-l comand pentru Crăciun, e momentul când mă răsfăț singură cu cadourile pe care mi le doresc. Mă bucur că mi-au făcut ele această bucurie. Abia aștept să găsesc timpul să îl montez.