Megan Campisi - „Devorartoarea de păcate” - Citate favorite (16)

Despre această carte am aflat prima dată la Dănuța. Articolul ei m-a făcut curioasă și chiar mă hotărâsem să caut cartea. Tot ei trebuie să-i mulțumesc și pentru carte, pe care am citit-o aproape imediat, doar că n-am apucat să vorbesc despre ea până acum. O și păstram pentru Jocul de luni, Citate favorite. Știu că azi e miercuri, dar este iar o postare de-aia ce trebuie recuperată pentru a avea în întregime cele 365 de poze.

Țin să o felicit pe Dănuța pentru modul în care a povestit despre carte, destul de mult să îți trezească interesul, dar destul de puțin pentru a citit cu drag și curiozitate.

Îmi imaginasem ceva mult mai SF decât este în realitate, acea inimă de căprioară care apare surprinzător la o devorare credeam că vine dintr-o putere divină, nu că e actul conștient și premeditat al unei persoane. Gândind acum la final, după ce știu deznodământul, îmi imaginez că din anumite puncte de vedere era necesar să apară, chiar dacă inima de căprioară nu a fost „recitată”. 

Per total cartea mi-a plăcut, chair dacă personajul principal nu tocmai. Pe undeva îi înțeleg acțiunile, iar toate acele introscpecții sunt binevenite. Dar nu mi-a plăcut că lasă impresia că își neglijează îndatoririle. Și oarecum finalul ... s-a terminat cumva prea bine pentru ea, parcă prea i se dezvăluiau toate numai ei.

Ce am apreciat mult? Partea în care descoperă cum credința aia fără întrebări într-un anumit lucru, îi conferă acestuia putere, puterea de a face ce vrea, dar și că puterea asta nu-i aduce libertatea la care se gândea. Un paragraf care mi se pare că se aplică în orice societate, îl găsiți mai jos, îngroșat.

„Aleea pe care sunt se lățește într-o piațetă în care n-am mai fost niciodată. În mijloc are o fântână de piatră din care lumea scoate apă. Am fața îmbujorată și fierbinte, așa că scot puțină apă în căușul palmei. Are gust rău, de metal. Când fac un pas în spate, ceva îi atrage atenția. E un semn pe piatra fântânii, în cărbune.

Două linii drepte cu una ondulată între ele. Alt semn de vrăjitoare. Sunt urmărită de vrăjitoare? De-asta mi-a dat Bessie asemenea vești? De-asta aruncau cu pietre cei din neamul nostru? De-asta sunt urmărită de cel mai rău ghinion pe care l-ar putea avea cineva?

Nu, dacă sunt blestemată, atunci asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. A început în ziua în care mama m-a născut copil din flori. Moartea ei, apoi a lui tata, apoi transformarea în devoratoare de păcate. Serios, am luat țeapă toată viața. Două jupânese vin pălăvrăgind în piațetă, cărând găleți pentru apă. Una dintre ele mă vede că-mi scufund mâna în apa fântânii și o trage pe cealaltă femeie în direcția din care au venit. Primul meu gând e cî au văzut și ele semnul de vrăjitoare. Dar sigur că nu asta e. Eu sunt. Eu sunt cea care le-a pus pe fugă. Sunt mai rău decât blestemul unei vrăjitoare.

---------------------------------------------------------------------------------------------------------

Există o anumită alinare în reguli. Știi dăcă ești bun sau ești rău. Și chiar dacă ești rău, știi unde ți-e locul. Ai un loc al tău. Dar eu nu vreau ca regulile altora să spună dacă mai am vreun loc pe lumea asta. Vreau să spun eu singură lucrul asta. Mă uit în jurul meu la casele din piațetă și aud mai multe obloane cum se închid. Bun, oamenii se uită și o să spună mai departe ce au văzut.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------

Blestem fântâna asta, mă gândesc eu în fața piațetei. Îi blestem apa. Mă uit de la o fereastră la alta. De-acum înainte, are să fie cunoscută drept Fântăna Devoratoarei de Păcate. Nimeni n-are să mai vea din ea și n-are să se mai spele în ea și n-are să mai pună mâna pe ea vreodată. Doar eu. Fiindcă eu nu pot fi blestemată. Eu însămi sunt un blestem.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------

O zi frumoasă de primăvară. Ce-ar face mama într-o zi ca asta? Piața tocmai începe să se trezească la viață când sosesc. Văd un bărbat vinde mere mâncate de viermi, împreună cu o fată care pare să-i fie fică. Tatăl meu adevărat a fost un om bogat, mă gândesc. Cum a ajuns mama să-l cunoască?

-------------------------------------------------------------------------------------------------------

În față îl văd pe omul cu dulciurile. Are tot soiul de borcane cu delicatese. Când eram mică, îmi închipuiam pe care le-aș alege dacă aș avea vreodată bani. Flori din pastă de zahăr. Struguri glasați. Fructe confiate. Atâtea feluri, dar eu mereu mi-am dorit același lucru. Astăzi mă duc drept la tarabă și vâr mâna în borcanul cu bomboane de portocale. Scot un pumn, iar zahărul de pe ele e aspru ca nisipul.

-Hei, tu! strigă vânzătorul, apoi îmi vede colierul de devoratoare de păcate și se întoarce către ceilalți tarabagii din jurul lui. Hei, hei! Ce-i asta?

Un bărbat care vinde legume murate scutură din cap, surprins. Bomboanele cu portocale nu au gust de nisip. Zahărul tos pe dinafară se topește pe limbă, atât de dulce încât mă furnică urechile pe dinăuntru, ca atunci când mănânci miere, ba chiar mai tare. Iar portocala! Are un gust acrișor, dar dulce, de parcă ai mânca o gălbenea luminoasă. 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------

Iar acum, mi-aș dori niște pantofi. Unii cum trebuie, cu talpă de plută, ca să nu-mi mai învinețesc tălpile la fiecare piatră din drum. Mă duc pe aleea unde l-am găsit pe Paul cerșind. Îmi amintesc că era o cizmărie acolo.

Înăuntru, o slujnică stă de vorbă cu meșterul atelierului.

- O pereche de piele albă. Iar dacă-i dai piele de vacă în loc de vițel. n-o să primești nici un bănuț de la doamna, ordonă slujnica.

Un meșter la lucru, care modelează un toc, e primul care mă observă. Lasă să scape cuțitul pe jos cu un zăngănit. Va trebui să aleg iute. Trec repede pe lângă slujnică și mă duc la un raft unde țin pantofii gata de livrare. Îmi scot pantoful stâng, fiindcă piciorul ăla e mai lung și țin pantoful lângă cei terminați să le compar lungimea.

------------------------------------------------------------------------------------------------------

Mă duc la fântâna mea. Muzicanții trebuie că n-au văzut bine colierul în lumina slabă, îmi spune fântâna. Vreau ca vorbele ei să mă facă să mă simt mai bine, dar nu sunt sigură că spune adevărul. Îmi las picioarele să se bălăngăne în apa fântânii. Pantofii noi m-au bătut până la sânge. Degetele mi se mișcă încoace și încolo, răcorite și ușoare, însă nu simt libertatea pe care credeam că am s-o simt după o zi petrecută ca un blestem.”

Cu această postare, făcută azi in contul zilei de luni ajung și eu la zi cu provocarea mea, 356 pozeblog.

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.