Tot despre Fundeni

 Nu aveam de gând să scriu mai mult despre acest subiect, deoarece am scris într-un comentariu la postarea de joi cam din ce motive evit subiectul. Dar se pare că viața mă mai ține puțin legată de acest subiect. Rezervasem ziua de vineri pentru proiecte de craft. Să le fac, mai întâi și seara să scriu depre ele. Dar ca de obicei, planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg. 

Dimineață am încercat să recuperez din ceea ce am absentat din blogosferă și încă nu am ajuns pe toate blogurile, iar după amiază oboseala și-a spus cuvântul. Cele două zile de mers la Fundeni, chiar dacă luni am stat relativ puțin pe acolo, dar aseară pe la 9 deja adormeam pe canapea. După vreo două tentative de a ajunge la laptop, am renunțat și m-am dus la somn. Așa că scriu acum și pentru ziua de ieri, tot despre Fundeni, pentru că am descoperit că joi a fost și Ziua internațională a copilului bolnav de cancer. Ziua a fost stabilită în 2003, ca de obicei, pentru informarea publicului, strângerea de fonduri și promovarea proiectelor și activităților menite să ajute și să ușureze viața copiilor bolnavi și a părinților acestora. De altfel, am observat că în februarie sunt foarte multe zile dedicate persoanelor cu diverse afectiuni medicale.

În cei 14 ani de în care am tot mers la Fundeni am remarcat câteva asociații care sunt cu adevărat dedicate ajutorarii coiilor/părinților și imbunătățirii condițiilor din spital.  

Asociația PAVEL - aducea jocuri copiilor, dar mai ales a înființat programul Scoala de spital pentru a-i ajuta pe copiii care puteau și doreau să țină pasul cu lecțiile de școală. 

Aripi spre viață- se ocupă foarte mult de procurarea de medicamente și instrumente necesare administrării acestora (cateterele pe care le-a finanțat pentru copii ca să nu mai schimbe branulele la fiecare 3-4 zile)

Fundația Metropolis - cu programul „Spitale publice din bani privați” care a renovat apropa în întregime secția de pediatrie. Datorită lor s-au construit băi în fiecare salon. Pe vremea când eram eu internată acolo aveam doar două băi pe sectie, una pentru fete una pt băieți.

Cu siguranță sunt mai multe, dar fie nu le știu eu numele sau nu m-am întâlnit cu reprezentanții lor. Mi-amintesc din zilele de spitalizare că lunea veneau prin saloane, un domn și o doamnă, nu mai știu dacă erau cuplu, dar erau ca un ceasornic, în fiecare luni aduceau mici pachețele copiilor (o banana și un dulce) și mai important, o vorbă bună pentru părintele îngrijorat ce stătea la capătul patului copilului bolnav. Erau credincioși, nu știu exact ce cult, dar nu te bombardau cu credința lor, pur si simplu te ascultau pe tine. Cumva făceau pe psihologul pentru părinți, chiar dacă părinții nu realizau acest lucru. Și cu siguranță medicii știau de asta și o încurajau. Medicul nostru, Colița Anca, când primea cazuri noi, în funcție de afecțiunea copilului, punea părinții împreună să stea de vorbă, să se încurajeze reciproc. Cred că s-au legat multe astfel de prietenii în spital. 

Printe alte îmbunătățiri care s-au făcut, față de prima zi în care am ajuns eu acolo, imporatante pentru noi ca pacienți, a fost înlocuirea paturilor clasice de spital cu unele „duble”. Cele care sunt acum seamănă cu un fel de canapele extensibile. Practic de sub patul bolnavului se scoate un alt pat de o persoană pe care să doarmă părintele. Și probabil că mai sunt multe îmbunătățiri sus pe secție, dar cum noi nu am mai avut nevoie de internare mai mult de o zi, nu am mai ajuns acolo. 

Pentru că printre alte îmbunătățiri aduse se regăsesc organizarea și fluidizarea afluxului de pacienti. Cândva, cu muuult înainte de pandemie la parter, lângă camera de gardă pediatrie s-au deschis birouri pentru consultul copiilor care nu rămân internați în spital (secția de pediatrie se află la etajele 6 și 7). Pentru noi a fost perfect că nu mai trebuia să urcăm la etaj și puteam ieși cu copiii afară să așteptăm până la sosirea medicului. Încă de pe atunci, după recoltarea analizelor ne lăsau să mergem la mașină în parcare și ne sunau când trebuia să ne întoarcem pentru vizita cu medicul curant. Din punctul meu de vedere a fost mult mai bine că puteam astfel să merg să cumpăr ceva de mâncare sau apă. Și uite așa s-a ușurat bagajul cu care plecam eu la spital. Nu mai era nevoie să iau cu mine tone de sandwich-uri că nu se știa cât de mult voi sta în spital. La început, dacă reușeai să te vadă medicul înainte de ora două, era ceva miraculos.

Apoi, în pandemie s-a construit acest container (asociația Aripi spre viață s-a ocupat mult de acest lucru), iar pacienții au fost din nou „rarefiați”. Inițial toți mergeau mai întâi la container pentru testele covid, apoi erau redirecționați : cei cu afecțiuni oncologice mai grave care încă mai urmează tratamente fără a necesita internare, mergeau la camera de gardă, iar ceilalți râmân la container, cei care au încheiat curele de tratament și care vin doar la control și eventual pentru rețete. Noi facem parte din ultima categorie. Protocolul la container este același cu cel anterior, diferența e că parcarea este fix lângă container. Nu mai sunt nevoite asistentele să ne sune pe fiecare, acum ies în parcare și ne cheamă. Au început să ne știe și după mașini. Iar timpul de așteptare s-a redus chiar foarte mult. Mai sunt și excepții, dar mai ales de când ni se dă rețeta pentru farmacie și nu mai asteptăm să luăm pastilele din spital (pe care farmacia spitalului nu le eliberează înainte de ora 13), după vizita medicului putem pleca acasă, că rețeta o primim pe Whatsapp.

Pentru pacienții noi poate că e greu de înțeles sistemul, au impresia că se stă mult degeaba, dar la urma urmei, acesti medici deși lucrează într-un singur spital, au totuși trei puncte de lucru cu pacienții. Plus că sistemul acesta a dus la crearea de noi locuri de muncă. De la două asistente de pe secție sus în spital acum sunt asistente și la camera de gardă și la container și nu doar câte două. Și nu doar asistente, ci și infirmiere, dar mai important medici rezidenți. Nu iau ei deciziile cele mai importante in legătură cu pacientul, dar pot prescrie unele rețete, se ocupă de întocmirea și completarea fișelor pacienților, de tipărirea rezultatelor analizelor, procurarea medicamentelor (cele care se dau din spital). Dar odată ce înțelegi cum funcționează procesul, te pregătești pentru acest timp de așteptare și nu mai este chiar așa dificil să mergi la un astfel de control.

În ceea ce privește părinții nerăbdători și copii plictisiți, am multe de spus, am văzut multe cazuri și fără să vreau uneori nu m-am putut abține să nu-i judec în mintea mea. Nu, lor personal nu le spun nimic, dar nu mă pot obosi să nu mă întreb, dacă știi că acesta este sistemul, că ai de aștepta mimum 3 ore până sunt gata analizele, atunci de ce nu iei cu tine ceva cu care să ocupi timpul copilului, mai ales al unui copil mic care se plictisește repede? Dar cred că voi lăsa acest subiect pentru altă zi, deja m-am întins cu postarea asta mai mult decât planificasem.