La noi prin zonă e dificil să scoți câinii la plimbare. Sunt și mulți câini fără stăpân pe la marginea satului, dar sunt și mai mulți câini cu stăpâni, dar lăsați liberi pe stradă. Cumva între ei se cunosc, știu care de care să se ferească. Dar câinii mei nu știu cum ar interacționa cu ei pe stradă, dacă țin cont că ar fi în stare să rupă gardul când „îndrăznește” careva să treacă pe la poarta noastră. În concluzie, eu nu ies singură cu ei la plimbare.
Așa că opțiunea noastră de a-i scoate la plimbare e aceea de a-i urca în mașină și a-i duce la pădure, prin locuri mai izolate să îi putem lăsa și liberi să alerge în voie. Și dacă e vorba de mers la pădure ... apoi e și ceva cu off-road, ceea ce mie nu-mi place. Absolut deloc. Așa că evit, prefer să rămân acasă chiar și singură, dar să ia soțul câinii, eventual și copii din dotare și să se ducă să-i plimbe. Unde? Nici nu mă mai interesează, doar să-i ducă la plimbare. Cât îi scot eu cu mașina până la veterinar și înapoi, nu se cheamă plimbare pentru ei.
Așa se face că nu știu nimic, sau nu știam chiar nimic de traseul ăsta, când m-am hotărât totuși să merg cu sotul și cățeii la plimbare, la Cascada Urlătoarea. Bine, am zis da, doar după ce m-am asigurat de cel puțin zece ori că nu e drum accidentat, că e lin și e ok pt mine. Chiar nu a fost un rău deloc, mi-a plăcut traseul. Am plecat din Ploiești spre cascada, pe drumul spre Vălenii de Munte, dar cum am bunul sau prostul obicei să dorm în mașină, nu știu prin ce localități am trecut. M-am trezit când ai ieșit de pe asfalt și am pornit pe drumul forestier. Un prim popas l-am făcut într-o poiană, dar n-am stat mult, se auzea o stână în apropiere și ne era teamă de un oarecare conflict cu câinii locului.
Ne-am oprit apoi la prima apă curgătoare pe care am găsit-o, spre bucuria lui Nero. Lui chiar îi place să se scalde. Bella, doar îl urmează din inerție.
La cascada Urlătoarea, am lăsat mașina în parcare și am urcat pe jos. Spre surpriza noastră, ambii câini au fost destul de docili, nu au tras prea mult de noi în toate direcțiile. Nero, e Nero, trebuie să miroasă el și să însemneze tot ce e pe marginea drumului, dar Bella ... am răs că e fată de oraș și merge doar pe potecă. Are o singură problemă ... să nu meargă Nero prea mult în fata ei și cum eu mergeam încet, mă cam trăgea după ea.
Sus la cascadă a fost fericirea lor, s-au scăldat în voie, s-au și alergat puțin liberi până au început să vină grupuri de oameni la locruile special amenajate pentru grătar și/sau picnic.
Ne-am continuat apoi drumul spre Vama 54 (acolo nu am mai oprit) și apoi spre Zizin (Brașov). După ce am trecut pe la niște prieteni, ne-am întors pe DN1, pe Valea Prahovei. Am avut noroc să nu stăm chiar foarte mult în trafic, deși blănoșii începuseră să se plictisească și se agitau de căldură. Când trec prin zona Bușteni - Sinaia, sunt mereu fascinată de peisaj, de munți și da, urmăresc mereu să văd Crucea de pe Caraiman. Daca aș putea, aș face poză după poză. De data aceasta mi-au atras atenția razele soarelui care se vedeau de pe vârfurile mulților.
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
