O zi cu emoții multe

 Ieri am ajuns să (re)cunosc unele din cele mai crunte emoții ce i-au fost date omenirii să cunoască, acelea ale disperării, fără speranță. Și nu am fost copleșită doar de disperarea mea ci și de a fetelor. Atât de necăjite am fost toate, că pur și simplu nu am mai putut fizic și psihic să scriu articolul pe care îl pregătisem pentru ieri, mai ales că subiectul principal, Scai, a fost cel care ne-a provocat tot acel amalgam de emoții. Înainte de a trece la a povesti, vă spun doar ca să stați liniștiți că totul s-a terminat cu bine.

Scai și-a făcut un obicei din a intra în casă, până la urmă, care dintre toți nu ar vrea în casă la răcoare după bunul plac? Dar momentan Scai e cea care primește cel mai mult acces. Ne și distrează foarte mult cu modul ei de a se juca și cu curiozitatea ei, cum patrulează peste tot și cum se pitește de orice umbră. Încă se sperie de orice este mare, chiar și de câini, deși a ajuns să doarmă mai mult cu ei, în special cu Nero. Chiar și acum, când scriu e pe lângă mine și-mi studiază mobila, pe unde ar putea să patruleze. Asta dacă nu aleargă cartoful mare cât un cm în diametru cu care adoră să se joace. Cred că e jucăria cea mai preferat a ei. Nici șoricelul special pentru pisici nu e așa încântător ca acest cartof.

Totul a început luni seara, când scriam articolul de luni, Elefantul magicianului, am primit un ajutor neașteptat: pe Scai pe tastatură care a reușit cumva nu doar să tipărească litere aiurea, dar cumva a nimerit combinația de taste „Ctrl+V” că a dat „paste” de câteva ori a ceea ce era în clipboard (întâmplător adresa forumului că tocmai editasem niște fotografii). La momentul respectiv mi s-a părut foarte amuzant, așa că am fotografiat-o cu gâdul că ea va fi protagonista articolului de a doua zi. 

După aventura de pe laptop, a trecut la o altă jucărie preferată, o pensulă, dar cu asta nu se poate juca singură după bunul plac așa cum face cu cartoful. Și cam asta a fost tot ce s-a întâmplat, luni, eu mi-am văzut de articolul meu, Scai a ajuns înapoi afară la locul ei.

Marți dimineață, bucurie mare. Am reușit să adun toate pisicile să mănânce împreună. Le mai pusesem noi pe toate la locul lor, dar fie Fifi fugea când o vedea pe Scai, fie îi acapara castronul cu mâncare. Ieri a fost prima dată când s-au ignorat reciproc și a mâncat fiecare din castronul lui (bine după ce i-am așezat eu corect că altfel ... e mai bună mâncarea de dincolo, chiar dacă e aceeași).

De altfel, Porto a început să fie mult mai tolerant cu ea, o lasă să-l urmărească, dar nu și să îl atingă. Fifi e mai dușmănos, o pândește, și ea pe el, și o mai bate, dar dom'șorica s-a învățat fie să riposteze, fie să nu intre în spațiul lui personal. 

Nu i-am uita nici pe blănoșii negrii, și ei la micul dejun. Ea s-a așezat să mănânce tacticos, el deja făcuse și o tură de alergat după masă până am reușit eu să ordonez pisicile și să ajung să le fac și lor poze. 

Nero ne face însă probleme iar, dermatita lui se manifestă iar, de data asta pe abdomen, dar am descoperit-o mai repede acum. Am aflat de un cabinet veterinar cu mai multe dotări și mai ieftin, așa că am plecat la un control acolo cu Nero, Bella și Scai. 

Nero, cu dermatita lui, intră din nou pe dieta strictă. Să vedem cum reușesc să-l fac și pe soț să înțeleagă necesitatea aceasta. Nici mie nu-mi vine tocmai ușor să văd oasele de pui rămase din mâncare și să nu pot să le-o mai dau lor, așa am și ajuns de fapt să le dăm o dietă amestecată între gătit și uscat, și așa au devenit ei mofturoși la mâncare. Știu că e chiar scumpă mâncarea asta, dar e mai scump tratamentul. Bella, are din nou otită, nu e grav, dar necesită și ea tratament. În rest trebuie să mai slăbească. Și am avut un șoc să aflu cât costă castrarea ei. Trebuie să mai citesc cât e de necesară sau nu. Mult timp am fost împotriva castrării, Nero nici acum nu e castrat, dar aud tot mai multe voci că e mai bine să fie castrați.

Scai are burtica mare că e pui și mănâncă mult, în rest e sănătoasă și și-a primit și ea primul vaccin. Ni se spusesem să fim puțin atente la ea la eventuale reacții adverse și că va fi mai letargică restul zilei din cauza vaccinului. La ce căldură a fost ierni, nici nu ne-a mirat că s-a băgat repede la umbră, în spatele Bellei, pândind coada acesteia.

Restul zilei a trecut cu noi prinse cu treabă mai mult prin casă. A mai ieșit câte cineva afară doar să constate că cele trei pisici,  în sfârșit stau împreună, la distanță una de alta, dar stau împreună. Nu prea au făcut nimic altceva decât să lâncezească la umbră, așa cum fac de obicei pisicile. Nici când ieseam noi afară nu se deranjau de la locul lor și cumva nici n-am observat că a trecut ziua și Scai nu ne-a mai vizitat prin casă.

 Spre seară am ieșit toate afară să udăm și să culegem părul de la poartă. Poarta noastră e la vreo 60 de metri de casă. Scai nu a ajuns niciodată până acolo și nici de data asta nu ne-a însoțit. A rămas cu celelate pisici, în special Porto, în spatele casei. După ce am terminat cu perele, am trecut la udat. Avem trei secțiuni de udat cu furtunul: solarul din grădina din spate, grădina cea nou achiziționat cu acces din fața casei, și florile din fața casei, de pe porțiunea aia de 60 m. Asta intră în atribuția mea de obicei, Domnișoara cea mică se ocup de grădina din fața, iar cea mare de solar. Astfel se face că nu eu cel puțin nu mai văzusem pisica de foarte mult timp, dar o văzuseră fetele când au trecut pe lângă casă.

Cum am terminat de udat, înainte să intrăm în casă, am trimis fetele să de-a de mâncare la animale. Prezenți doar 4 din ei : câinii și motanii. Scai pe nicăieri. 10-15 minute maxim trecuseră de când nu mai fusese văzută deloc, din reconstituirile noastre, D. a văzut-o ultima. Am căutat-o, am strigat-o.....nimic. Ea care venea numai auzind ușa, acum dispăruse fără urmă. În numai 10-15 minunte. Inițial mă supărasem pe D. că nu a fost atentă că nu a venit la masă, dar tot creasem teoria că poate totuși s-a dus până în curtea vecinilor și a rămas închisă în magazia lor. Încercasem să îi sun, dar sunt oameni în vârstă cu probleme, probabil deja se culcaseră că nu se vedea lumină la ei. Mi-am zis că mă trezesc dimineață devreme și îi caut atunci că știu că sunt foate matinali.

Pe la 9 și ceva, după ce fiecare din noi s-a descărcat cum a putut de disperea aceea că am pierdut pisoiul cel mic de care ne atașasem așa de mult, am trimis fetele la culcare. Am văzut că absolut niciuna din noi nu e în stare să facă absolut nimic. Fiecare căuta să-și distragă gândurile într-un fel sau altul: jocuri pe telefon, muzică la tv, etc... Am discutat cu cea mică și am descoperit că se simțea vinovată că a ea a văzut-o ultima și că a pierdut-o. I-am explicat că nu e ea de vine, că indiferent cine ar fi văzut-o ultima același lucru s-ar fi întamplat. Ce m-a durut cel mai tare a fost durerea ei, că nu a vrut să se atașeze de pisică, să nu o piardă și pe ea cum a pierdut cățelușii descoperți la bunica, când a fost la începutul verii. Descoperise acolo niște cățeluși mici care din păcate au murit unul după altul și ea ia găsit pe fiecare. Acum era disperată ca a început s-o iubească și a pierdut-o și pe pisicuță. A vrut să stea singură și am lăsat-o să facă față durerii cum a putut și a simțit ea.

Dar de dormit, cred că niciuna nu am putut dormi cu adevărat. Poate ațipeam. Eu cel puțin m-am tot trezit și deși îmi cam pierdusem speranțele, tot mai ieşeam afară să mă uit și s-o strig pe Scai. La 1 și jumătate azi noapte am ieșit iar, și iar am intrat în casă fără să o găsesc. Apoi nu știu ce m-a reținut în fața ușii că am văzut-o țopăind spre castronul de mâncare. Nici n-am lăsat-o să mânânce. Am luat-o repede pe sus și m-am oprit cu ea la fete, chiar dacă le trezeam. Trebuiau să o vadă, ca să stea și ele liniștite. Nu știu unde a fost. A lipsit 6 ore și jumătate. Bănuim că a dormit profund de la vaccin. Sau s-a speriat de vizita la medic, că nici azi-noapte și nici azi nu vrea să răspundă când o chemăm. Era ruptă de foame și de sete și de frică să nu pățească iar ceva am vrut s-o țin în casă. Însă nu vroia să stea cu noi, se tot ascundea și pe la trei, după ce a tras iar o porție de crochete și una de apă, am scos-o afară gândindu-mă că poate pentru ea e terifiant să rămână în casă. Măcar afară știa locurile, era obișnuită cu împrejurimile, plus că erau  prietenii ei, Nero și Bella. 

În momentul de față iar s-a ascuns, sub masă în camera mea de lucru. O vedem, dar nu vrea să iasă la noi. Zici că vaccinul ăla de ieri i-a schimbat personalitatea.