Totul începe cu noi, de Colleen Hoover- Citate favorite (27)

 „Totul începe cu noi” , de Coleen Hoover este continuarea romanului „Totul se termină cu noi” despre care v-am povestit săptămâna trecută. Pentru cei care vor să citească mai întîi prima carete și să descopere singuri finalul, poate ar fi bine să nu citească mai departe. Nu am cum să nu dezvălui câte ceva din prima carte.

Povestea începe exact din punctul în care s-a terminat cealaltă carte și descrie în principal evoluția relației dintre Lily și Atlas. Citind primul roman, nu ai crede că e nevoie de o continuare, a scăpat de soțul abuziv, a divorțat și s-a reîntâlnit cu Atlas, iubitul din copilărie.  Ai crede că de aici toate sunt bune și frumoase, nu? ce ar mai fi de zis? O să descoîn carte că sunt destule.

Deși divorțați, Lily și Ryle au un copil împreună și automat încă interacționează pentru ca cea mică să-și cunoască ambii părinți, plus că cea mai bună prietena a ei, Allysa este sora fostului soț. Mi-a plăcut mult acest personaj, că deși își iubește fratele, nu i-a luat partea atunci când a greșit. Inevitabil fostul îi apare în cale cât se poate de des și nu reacționează prea bine la noua relație dintre Atlas și Lily.

Pe de altă parte, aflăm mult mai multe detalii și despre viața lui Atlas, cartea e scrisă când in perspectiva ei, când din a lui. Aflăm și mai multe detalii din trecutul lui, ce fel de părinți a avut, cum a ajuns fără adăpost și de ce luptă să obțină cutodia fratelui său ai mic despre care abia acum află că există.

Mi-au plăcut multe paragrafe din carte, dar ar fi însemnat să fac un roman din acest articol. Am selectat doar căteva ce mi s-au părut mai importante.

    Lily : „Acum înțeleg că, atunci când pui capăt unei relații abuzive, cel mai dureros lucru e faptul că pasul ăsta nu înseamnă automat că nu vor mai exista momente neplăcute. Din când în când, vor apărea asemenea momente. Atunci când închei o relație abuzivă, pui capăt și clipelor plăcute petrecute cu fostul partener.”

O discuție între Marshall și Lily:

    „- Relația noastră nu trecea printr-o fază bună. Eram la universități diferite, eram tineri și ne chinuiam să întreținem o relație la distanță. De fapt, nu a fost cine știe ce dramă. Allysa era la o petrecere. Băuse prea mult și s-a sărutat cu un tip. Dar apoi, deodată, și-a adus aminte ce bărbat uimitor sunt. Însă când mi-a mărturisit ce-a făcut... În viața mea nu am fost mai furios ca atunci. Niciodată nu mă simțisem așa rănit. Am vrut să mă răzbun, s-o înșel și eu, ca să știe cum e; am vrut să-i tai cauciucurile, să depășesc limita pe cardurile ei de credit și să-i dau foc la toate hainele. Dar, indiferent de cât de furios am fost, atunci când stătea în fata mea nici măcar o secundă nu m-am gândit să-i fac rău fizic, mai degrabă voiam s-o îmbrățișez și să plâng pe umărul ei. 

    Marshall mă privește cu sinceritate. 

    - Când mă gândesc că Ryle te-a lovit... mă înfurii. Mă înfurii fiindcă îl iubesc. Chiar îl iubesc. Încă din copilărie mi-a fost cel mai bun prieten. Nimic din ce-ai făcut sau din ce-ai face nu poate fi considerat o scuză pentru ca un bărbat să te lovească și să justifice treaba asta prin faptul că era nervos. Lily să ții minte asta! Ai luat decizia corectă când ai încheiat relația. N-ar trebui să te simți niciodată vinovată din cauza asta. Ar trebui să fii mândră de tine. ”

    Atlas mi s-a părut un cararcter deosebit, mi-a plucut mult cum a gestionat întâlnirea dintre el și  Ryle, refuzând să se bată și alegănd să-i spună adevărul dur direct.

    „ - Atunci când n-o să meargă între tine și Lily, iar ea o să aibă nevoie să fugă undeva, să știi că n-o să adun cioburile după tine. 

    După replica asta, Ryle pleacă. Nu o ia prin restaurant, se îndepărtează pe alee. 

    Privesc cu milă în urma lui. Ryle n-o cunoaște deloc pe Lily.

    Absolut de loc.

    Lily nu fuge la alții sau după alții. Când am plecat din Maine, nu a fugit după mine. Când l-a părăsit pe Ryle, nu a alergat la mine. În schimb, s-a asigurat că e cea mai bună mamă posibil. Și totuși, ce crede Ryle că va face Lily dacă relația noastră n-o să reziste? Are impresia că va alerga la el, de parcă Ryle ar fi salvarea ei? 

    Salvarea lui Lily este Emerson, iar dacă Ryle nu înțelege treaba asta, înseamnă că nu știe pe ce lume se află.

    Dacă ar fi rămas cu Ryle, el ar fi născocit toată viața tot felul de probleme ca să-și justifice furia nemăsurată. Nu eu am fost cauza divorțului, iar dacă Ryle s-ar fi purtat altfel, acum nici n-aș face parte din viața lui Lily.”

 Discuție între Atlas și fratele lui, Josh (am ales doar replicile importante ale lui Josh) 

  „- Mai ții minte că rămăsesem în urmă cu tema aia cu arborele genealogic? 

    Josh îți potrivețte centura de siguranță apoi adaugă:

    - Profesorul nu mi-a spus cât de mare ar trebui să fie arborele ăla. Pur și simplu o să desenez un lăstar. Lăstarii n-au crengi. [...]

    - O să desenez un lăstar cu două crenguțe, crenguțe mici de tot: una pentru mine, una pentru tine. O să ne cultivăm propriul arbore genealogic. Unul care începe cu noi. [...] Și o să ne pricem mult mai bine să avem grijă de el, decât părinții noștri de rahat.”

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.

Scai exploratoarea

 Nu mă așteptam să scriu așa repede iar despre Scai, aveam pentru azi adunate niște poze pentru jurnalul de grădină, dar în numai două zile mi se pare că a progresat destul de mult. Cel puțin pozele asta spun. E mult mai firavă decât a fost Fifi când a ajuns la noi, dar Fifi a venit singur, în timp ce despre ea cred că a fost abandonată prin zonă și vreo câteva zile a mâncat doar iarbă. Dar pare să înțeleagă repede destul de mult chiar dacă nu reușește să făcă anumite lucruri. Încă nu poate să se cațere, nu știe să-și retragă gheruțele repede și rămâne cu ele prinse de câte ceva. Și nici să bea apă normal nu mi se pare că știe.

Ieri, după ce am spălat-o iar pentru că o udase Bella și se rostogolise prin praf, a descoperit că poate să se spele singură. E un zgribulici mic ce încape într-o palmă.

S-a obișnuit cu prezența câinilor și a învățat să se ferească de ei. Își caută locuri în care ei să n-o ajungă, cum ar fi printre ghivecele cu flori. Stă între ele și îi urmărește, când nu-i mai vede iese și explorează împrejurimile. Dacă se întorc câinii, se pitește iar.

Dar, dacă o prinde vreunul în deplasare a învățat să se trântească pe jos și să facă pe mortul. Nero e cel care o urmărește peste tot. 

Cumva pare că o păzește să nu se piardă. În pozele de alături stă culcat lângă ea. Uneori pleacă după Bella, sau după ceva ce vede la poartă și apoi se întoarce să verifice dacă mai e acolo unde a lăsat-o.

Dimineață am reușit să prind toate trei pisicile în aceeași poză. Totuși, motanii încă păstrează distanța. Fifi ia mereu poziție de pândă. Porto doar stă la distanță.

Din cauza aversiunii care li se citește pe mutrițe, nici nu prea mai stau să mânânce dacă e și ea prezentă. Dimineață au intrat în casă pe lângă mine și au refuzat să iasă până nu le-am dat bolurile cu mâncare în casă.

De aceea am început să o iau pe Scai în casă sau în grădină când văd că sunt motanii pe lângă casă, ca să se poată duce singuri la bolurile cu mâncare.

Piticuța a fost încântată să exploreze parterul. Mă uimește memoria ei, ține minte foarte repede unde îi sunt cele necesare.

Poate să coboare de pe cușcă pentru că a învățat să se arunce. Mi-e milă de piciorușele ei că le forțează astfel, mai ales că sunt doar piele și os. Dar a învățat că mâncarea e sus și când ieșim afară se așează în fața noastră și se uită insistent s-o urcăm la bolul cu mâncare.

I-am pus un fel de cățărător dintr-un covoraș de baie rulat, dar nu reușește încă să se urce singură. O punem de fiecare dată să urce puțin singură să se învețe. Dar în seara asta mi-a făcut surpiza să urce singură treptele și să se ducă până la covoraș. Cu ajutor de susținere poate să urce ultimii 10-15 cm.

Și nu a fost singura surpriză din seara asta. Porto a venit acasă și a stat să mănânce odată cu ea. Cât timp nu se apropie de el nu are nicio problemă. Dar dacă se uită la el...deja se supără și pleacă.

Maioneză fără ulei

 Dieta mea, pe care am început-o acum mai bine de o lună, se pare că merge destul de bine în continuare. Am avut un moment de stagnare, dar am înțeles că este o etapă obișnuită în procesul de topire a kilogramelor nedorite. Mă bucur că am depășit momentul și acum acul cântarului reîncepe să se miște în direcția dorită. Ce-mi place cel mai mult la această dietă e că pentru prima dată de când consult doctori pe această temă, chiar este personalizată după specificul fiecărei persoane și săptămânal se schimbă lista alimentelor permise în funcție de progresul fiecărei persoane, dar mai ales în funcție de preferințele ei. Prima întrebare pe care mi-o pune doamna doctor când urmează să-mi stabilească meniul pe săptămâna ce urmează este ”Ce ai dori să mânânci?”. Bine, un răspuns în limite rezonabile, că presupun că dacă aș spune de exemplu ”shaorma” nu s-ar aproba deloc.

Întâlnirea săptămânală  cu ea, faptul că lista de alimente permise se modifică la fiecare întâlnire face foarte bine psihicului care se luptă cu restricțiile impuse de dietă. Am mai fost la diverși medici nutriționiști de la care am primit o listă de alimente chipurile „personificată” și la controlul lunar nu se modifica nimic, lista rămânea aceeași, indiferent dacă puteai sau nu mânca ce ți se indica. Cumva trebuia să respecți lista aia toată viața. Aici e altfel. Dieta va dura până ajung la un număr de kilograme la care eu mă simt bine (nu există așa numita greutate ideală), doar că e necesară și o perioadă de menținere în care sunt reintroduse progresiv alimentele care au fost interzise.

În plus, primesc și idei de rețete, de combinații de alimente și moduri în care le pot găti/prepara. Așa am aflat de oul ochi fără ulei, doar cu apă în tigaie cu capac (a nu se confunda cu oul poșat).  Iar săptămâna aceasta că am în meniu legume gătite, mi s-a sugerat salata de vinete cu maioneză, dar o maioneză dietetică, fără ulei. Am încercat-o zilele trecute și pot spune că e perfectă ca înlocuitor al maionezei clasice în perioadele de regim. Am uitat să fac poze cu salata de vinete, dar a fost absolut minunată.

Maioneză fără ulei

Ingrediente: 

• un ou fiert 
• 2 linguri iaurt cremos ( sub 7% grăsime)
• mixer vertical
• sare
• 2 linguri brânză cremoasă (opțional)- sub 7% grăsime
  

Mod de preparare: 

Oul fiert se pune împreună cu iartul și sarea într-un bol și se pasează bine cu un mixer vertical. Aceasta a fost indicația doamnei doctor, dar pentru că iaurtul meu 3,5% grăsimi nu era prea cremos, amestecul a ieșit destul de lichid. Din acest motiv, am adăugat și două linguri de brânzică de vaci ce mi s-a părut mai cremoasă. Rezultatul avea aspectul și consistența unei maioneze și gust destul de asemănător. Cum am spus, cu vinete coapte la grătar a fost perfect.

Scai - Scaiete cel mic

 Asta iar intră în categoria cu „ce-și face omul cu mâna lui” sau „când nu ai ce face”. Anul trecut pe vremea asta descopeream co pisicuța adoptată că venise la poartă nu era de fapt pisicuță. Ați văzut de atunci și până acum ce motan frumos a devenit. Și pentru cine nu-l știe, ultimele poze cu el pe blog sunt de luna aceasta în jurnalul de grădină. L-am și sărbătorit cu ceva peripeții când credem noi că ar fi împlinit un an.

Dar se pare că nu mi-a ajuns anul trecut cu surprize. Anul acesta Bella a descoperit că suntem mai mulți în curte și lătra și lătra de zor și nu vroia să ne asculte să vină din grădina cea nouă. Așa că m-am dus eu după ea să văd la ce latră. Și-am văzut, pitit mic-mic pitit după o cutie lângă zidul casei, foarte speriat. Cu chiu cu vai am luat cățeaua de acolo, am închis-o cu Nero în țarcul lor special și cu niște crochete de la pisici am încercat să atragem puiul mic. Dar era așa de speriat că și noi păream probabil niște monștri în ochii lui. Mai mult pe modul prins și tras am reușit să-l scoatem de acolo și ne-a tratat regește cu niște mușcături zdravene de avem și acum semne deși au trecut 4 zile (doar patru? par mai multe deja).

Pentru deplasare a trebuit să-l ținem oarecum imobilizat și în castronul de mâncare. Dar l-am lăsat liber în „căsuța” motanilor și i-am dat niște lapte. Am crezut că e atât de mic că nici nu știe să mănânce; tot trebuia să îl băgăm noi cu boticul în castron. Și nu părea să vadă la distanță prea mare. Dar veterinarul mi-a explicat că e posibil să nu mănânce că e foarte speriat și să-l lăsăm să se obișnuiască și apoi să încercăm să-i dăm mâncare, preferabil conservă pentru câini, nu lapte de vacă. 

Motanii au simțit că se întâmplă ceva la locul lor de masă și s-au prezentat repede. Mai ales că le-a mirosit și laptele. Porto a venit primul, a lipăit puțin lapte, a zărit-o (credem că ar fi pisică și sperăm să nu pățim ca la Fifi), a mai mâncat puțin, s-a dus și a mirosit-o, s-a strâmbat și a plecat. Nici lapte n-a mai vrut. L-a lăsat pe Fifi, care a reacționat și mai urât când a văzut-o. A ”câhâit” la ea și a fugit de parcă cine știe ce îi făcea. Am reușit să facem niște poze atunci că eram cam toți pe lângă pisici. Dar altele cu ei împreună nu mai prindem curând că motanii preferă să se lipsească de mâncare decât să se apropie de ea. Dar o să vină iarna și o să caute căldură și o să stea împreună.

Am știut că o s-o păstrez încă din momentul în care am văzut-o. De aceea m-am și chinuit să o calmez și s-o aduc acasă. Altfel doar aș fi luat cățeaua din grădină și eventual aș fi lăsat un castron cu mâncare. Am mai lăsat eu într-o magazie pe unde văzusem că mai stă o pisică mare, dar au descoperit motanii mei că le încalcă teritoriul și au început ei să-și facă veacul pe acolo. Iar cățeii nu lasă decât motanii noștri prin curte, orice alt picior de pisică este lătrat și alergat până dispare dincolo de gard.

Așa că știam că va trebui să le prezint eu pisoiul ca să știe că va fi de-al nostru. După ce s-a învățat să stea cu mine, am lăsat și câinii să se apropie. Foarte necăjiți cățeii mei că nu îl las pe jos să-l miroasă ei cum vor. Dar piticotului mic îi era mult prea frică de ei, nu cred că a uitat nici azi de episodul lătratului Bellei .

Seara târziu, i-am dat să mănânce niște carne dintr-o conservă de câini și s-a repezit în ea cu toată viteza. Cred că era leșinat de foame. Mi-a fost teamă să-i dau prea mult. L-am testat și cu niște bobițe de pisici și spre bucuria mea le-a ronțăit și a reușit să mănânce vreo 3. Peste noapte i-am lăsat la îndemână mai multe crochete sfărămate, să nu se chinuie prea mult cu spartul lor. Dimineață farfurioara era complet goală. Nu știu sigur dacă ea sau a ajuta-o altcineva, dar și ce i-am dat dimineață a mâncat rapid. Ingredibil cât de foame îi era! 

I-am făcut o baie că avea și musafiri nedoriți și atunci am văzut că era pur si simplu piele și os. Aproape că ți-e frică să pui mâna pe ea. Apoi, pt că aveam treabă, am plecat în grădină și am lăsat-o lângă mine pe un scaun unde s-a făcut ghem deși era învelită. N-am mai văzut până acum pisoi să se facă ghem pe verticală, nu orinzontal/culcat pe o parte. Părea un arici.

Când s-a mai încălzit afară, a prins curaj și a plecat la plimbare printre plantele din grădină. A gustat și niște iarbă, dar cel mai important e că s-a obișnuit cu noi oamenii și ne caută după voce, după mișcare. Chiar s-a și jucat cu niște fire de iarbă mișcate de vânt.

E un pic kamikaze. Locul de masă al motanilor e pe cușca câinilor, tocmai să nu poată ajunge câinii la bolurile lor. Asta înseamnă că motanii trebuie să sară să ajungă acolo. Nu-i o mare problemă pentru ei, sunt doar vreo 60-70 cm. Când era Fifi mic îi pusesem un covor de burete făcut sul, pe care se cățăra să ajungă. Ca să fie ferită de câini, din cutii i-am făcut un mic țarc acolo și i-am pus tot ce avea nevoie - coșulețul, bol cu apă, unul cu mâncare și o cutie cu nisip. În prima zi nu prea a folosit-o, deja mă întrebam ce probleme o avea, dar probabil de nemâncată ce era nici nu avea de ce să o folosească. Azi pot spune că a recuperat. Și deja se vede mai rotunjoară. 

Dar să revin la kamikaze, adică de ce îi spun așa. S-a învățat afară și nu prea vrea să stea în țarcul ei, cu toate ferestrele pe care i le-am lăsat. Ea vrea să vadă afară, așa că escalada cutiile. Si nu doar pe ele, mai sărea și jos.  Ieri mă speriasem că a sărit și s-a dus afară și au încolțit-o câinii. Era doar dincolo de cutii. Am renunțat la ele, am pus o placă de lemn la margine să nu cadă jos pe lateral (acolo sunt cam 120-130 cm până la podea) și i-am lăsat liber să vadă printre gratii. A stat liniștită acolo toată noaptea.

Dar azi...a sărit non stop, s-a pitit de câini după un aspirator, a stat pe trepte până au găsit-o câinii, ei știu ce au făcut că până la urmă au ajuns la un compromis. Am găsit pisica pe trepte și pe Bella liniștită în cușcă, fără să îi facă nimic. Nu o mușcă, dar o linge și o udă toată sau o împinge cu nasul s-o miroasă - pt piticul mic e stresant și înfricoșător. Fifi și acum o ocolește pe Bella, că și el a primit același tratament, dar o servea cu un trântit voluntar pe spate și niște gheruțe peste nas.

Numele - a fost negociat, dar am avut câștig de cauză prin încăpățânare. Se numește Scai, deși mi s-a sugerat să scriu „Sky”, dar nu am vrut. Vine de la scaiete, că era plină de scaieți de nici la baie nu i-am putut lua pe toți. Și de-acum are și „certificat de naștere”, adică carnet cu acte în regulă, grație unei vizite a veterinarului și a intrat în tratament de deparazitare.

Prin urmare, noul membru al familiei, Scai, băiat sau fetiță nu știm, ne va ține ocupați o bună perioadă, un pitic mic de 3-4 saptămni și 280 g.

Din nou crini

 Cred că ultimii pe acest an. 

Sunt puțin cam aglomerată cu treburi zilele acestea și mi-e mai greu sa ajung la laptop. Acum scriu de pe telefon și e tare dificil. Mulțumesc tuturor celor care au trecut pe aici și au lăsat un gând. Voi răspunde cât de curând posibil. 

Apusuri la mare - Reflexii în oglindă (22)

 

Pozele sunt din arhiva personală

Pentru rubrica Reflexii în oglindă, inițiată de SorinN și redeschisa de Carmen

Recomandare

„Dacă dorești să participi, publică într-un articol pe blogul tău, 

o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai văzut în „oglindă”(poate fi și cea retrovizoare) 

și înscrie articolul în tabel”

La malul mării - MFC(70)

 

 Pozele sunt din arhiva personală

Pentru jocul Miercurea fără cuvinte, inițiat și găzduit de Carmen 

Mulțumesc, Suzana pentru descoperirea acestui joc.

O frumoasă surpriză

 A a fost o zi...supra aglomerată, așa cum e mereu prima zi după concediu. Treburile care stăteau în așteptare de o săptămână parcă au dat năvală peste mine. Dar am avut ajutoare multe și am reușit chiar să bifăm destul de multe pe lista aia. Încă mai sunt restanțe dar le vom lămuri noi încet încet.

Printre toate activitățile de azi am avut parte și de o surpriză, un telefon de la factorul poștal. Chiar eram nedumerită că fix ieri mă sunase să-mi înmâneze o scrisoare de la ANAF. Mă speriase scrisoare aia, dar a fost doar o informare că s-a inregistrat formularul 230 depus online și că se vor redirecționa banii din impozit spre asociaciția dorită de noi, Aripi spre Viață, asociație care ajută copii cu boli grave. Dacă nu ați făcut-o, vă rog depuneți și voi formularele 230, dacă nu spre această asociație, spre orice alta care vă e aproape de suflet, dar depuneți formularele respective.

Dar să revin. Telefonul de astăzi aducea înștiințarea că am primit un colet. M-a sunat să mă informeze ca să nu mai pună înștiințarea în cutia poștală. Uneori e foarte avantajos să locuiești la sat că se rezolvă astfel de lucruri mult mai ușor. Știam că urma să primesc ceva, dar nu mă așteptam să ajungă așa repede. Suzana chiar mă anunțase că urmează să-mi trimită o cremă ce sperăm și eu și ea să mă ajute cu problema genunchiului meu. Mi-a trimis nu una, ci trei. Am încercat-o azi pe cea de mentă, îmi place mirosul ei. Chiar a calmat durerea resimțită atunci.

M-a surprins cutia. E ca un plic cu loc special pentru destinatar și pentru expeditor. Se găsesc acum la postă astfel de cutii? Super.

Dar bine-nțeles, Suzana e o drăguță, nu s-a mulțumit doar cu cremele, ci m-a copleșit cu daruri deosebite. Cartea mi se pare foarte potrivită, abia aștept să citesc ceva de acest gen. ”Cum să-ți recuperezi starea de bine” e parcă exact ceea ce am de făcut acum.

Bomboanele au fost primele desfăcute. Superbă cutia și cred că și ciocolata dacă și dom'șorica mea cea mică a mâncat, știindu-se că ea nu mănâncă ciocolată. Eu nu am încercat, încă sunt fidelă dietei mele și nu vreau să fac abateri multe (am făcut deja vreo 3-4 în concediu).

Puzzle-ul e ceva ce nu văzusem. E un blanc pe care îl pot colora/decora cum cred eu. Mă gândesc la tehnica servețelului pe el. Și poate îl decorăm cu ceva pietricele tot de la ea. Trebuie să caut un șervețel deosebit care să se potrivească.

Din toată inima, mulțumesc, Suzana, pentru tot! 

Totul se termină cu noi, Colleen Hoover - Citate favorite (26)

 Romanul ”Totul se termină cu noi” tratează o temă dificlă, aceea a violenței domestice, în special al femeii abuzate de soț. Lily nu a avut o copilărie fericită, fiind martoră permanent al violenței domestice, al neîncetatelor abuzuri ale tatălui asupra mamei, dar niciodată asupra ei. Nu înțelege de ce mama ei rămâne în continuare în această căsnicie, așa că învață, muncește din greu și pleacă imediat ce termină liceul în Boston unde își construiește o viață frumoasă.

 Întâmplător îl cunoaște pe Ryle, un rezident neurochirurg de care se simte atrasă, deși el nu vrea decât o aventură de o noapte. Dar după mai multe întâlnire neprevăzute, cei doi încep o relație romantică ce duce în final la căsătorie. Însă drumul parcurs e presărat cu o lovitură, un împins pe scări urmate de păreri de rău și dovezi de iubire. Motivul este gelozia lui Ryle pe Atlas, un fost iubit al ei, cu care se reîntâlnește fix după primul incident și care intuiește adevăratul caracter al lui Ryle, dar Lily nici nu vrea să audă.

Odată căsătoriți, totul pare să fie bine până când Ryle îi găsește jurnalele din copilărie, și descoperă cât de mult a însemnat Atlas pentru Lily la acel moment. Însă orbit de gelozie, crede că încă e ceva între ei și într-un acces de furie o bate foarte rău. Cel care îi vine în ajutor este chiar Atlas, care o duce la spital, unde descoperă că e însărcinată și o adăpostește câteva zile până se hotărăște ce să facă în continuare.

Până la nașterea copilului, Lily, trăiește separat de Ryle, deși nu divorțează. Se concentrează asupra copilului și își ia timp să se gândească bine ce să facă în continuare. Are aliați puternici, mama ei, sora lui Ryle și soțul acesteia (doi oameni deosebiți). Ce anume o face pe Lily să ia o decizie, ce decizie, cu cine rămâne, Ryle sau Atlas, vă las să descoperți în carte.

Câteva citate care mi-au atras atenția:

„Nu există oameni răi. Toți suntem oameni care uneori fac lucruri rele.”

„Uneori nu poți controla unde-ți fuge mintea. Trebuie doar să te antrenezi să nu o mai ia niciodată în direcție greșită.”

”- Suntem la fel.[...] Plantele și oamenii. Plantele trebuie să fie iubite în mod corect pentru a supraviețui. La fel și oamenii. Ne bazăm pe părinții noștri, încă de la naștere, să ne iubească suficient pentru a ne menține în viață. Și dacă părinții noștri ne arată dragostea potrivită, vom deveni oameni mai buni, în general; dar dacă suntem neglijați.... vom ajunge pe drumuri și nu vom putea să realizăm lucruri semnificative în viață.

-Majoritatea plantelor au nevoie de multă îngrijire pentru a supraviețui; dar altele, cum ar fi copacii, sunt  destul de puternice pentru a crește pe propriile puteri, fără niciun ajutor.”

„Așa este natura umană: se vindecă de o rană veche, pentru a lăsa locul unui nou început.”

”- Cea mai mare parte din mine simte că nu voi mai putea avea niciodată încredere în el. Dar mai este o parte care plânge după ceea ce aveam împreună. Ne era atât de bine, mamă! Clipele petrecute cu el au fost unele din cele mai frumoase din toată viața mea. Și, din când în când, parcă nu vreau să renunț la asta.

Duc din nou șervețelul la ochi, ca să mai șterg niște lacrimi.

-Uneori ... când îmi lipsește cu adevărat ... îmi spun că poate n-a fost așa de rău. Că aș putea să-l suport când e cel rău, numai ca să-l pot avea când e cel bun.

Mama își pune mâna peste a mea și mă mângâie cu degetul mare.

- Știu exact ce vrei să spui, Lily. dar ultimul lucru pe care vrei să-l faci este să-ți pierzi din vedere limita. Să nu permiți așa ceva!

Habar nu am ce vrea să spună cu asta. Ea vede confuzia de pe chipul meu, așa că mă strânge de braț și îmi explică în detaliu.

-Toți avem o limită. Ceea ce suntem dispuși să facem înainte de a ceda. Când m-am căsătărit cu tatăl tău, știam exact care îmi era limita. Dar ușor ... cu fiecare incident ... limita me a crescut din ce în ce mai mult. Și mai mult. Prima dată după ce tatăl tău m-a lovit, a regretat imediat. Mi-a jurat că nu se va mai întâmpla niciodată. După ce m-a lovit a doua oară, i-a părut și mai rău. A treia oară când s-a întâmplat, a fost mai mult decât o lovitură. A fost bătaie. Și, de fiecare dată, l-am iertat. Însă, a patra oară, a fost doar o palmă. Și când s-a întamplat asta, m-am simțit alinată. Îmi amintesc că mă gândeam: Măcar de data asta nu m-a bătut. N-a fost atât de rău.

Începem să plângem din nou. Își duce șervețelul la ochi și continuă:

-Cu fiecare nou incident limita ta crește. De fiecare dată când alegi să rămâi, faci ca data viitoare să-și fie mult mai greu să pleci. În cele din urmă, îți piezi total din vedere limita, pentru că începi să gândești: Am rezistat cinci ani. Ce mai contează încă cinci?

Îmi ia mâinile și mi le strânge în timp ce plâng.

- Să nu faci ca mine, Lily. Știu că lasă impresia că te iubește și, probabil, chiar așa este. Dar nu te iubește corect. Nu te iubește așa cum meriți să fii iubită. Dacă Ryle te-ar iubi cu adevărat, nu ți-ar permite să-l ierți. El ar lua decizia de a te lăsa în pace, ca să se asigure că nu-ți va mai face rău niciodată. Aceasta este iubirea pe care o merită fiecare femeie, Lily.”

Cred că discursul mamei lui Lily, cu limta pe care o acceptăm sau o lăsam să crească se poate aplica în orice relație nu numai asupra violenței, ci și în alte aspecte ce țin de cuplu: cine gestionează banii, cine ia deciziile, cine face compromisuri mai mult, cine are dreptate și mai ales în caz de adulter, cine acceptă-de ce acceptă, etc...

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.

Trei generații ...

 

... de pisicute. Mama (cea cu mai mut alb), fiica ( așa cred - cea mică gri) și bunica.

Când am cunoscut proprietarii aveau doar o pisică, puțin cam sălbatică de felul ei, nu stătea la mângâiat, abia se apropia de oameni, doar venea la mâncare și stătea în curtea lor. A făcut anul trecut trei pisoi. Unul a fost adoptat de un băiețel, ceilalți doi, o pisicuță și un motan au rămas în aceeași curte.

Pisicuța cea albă a fost cumva domesticită de domnișoara mea ce mică care reușea mereu s-o prindă și s-o ia în brațe. Anul acesta le-a făcut o surpriză : patru pisoi - unul din păcate cu ceva probleme care nu a supraviețuit. Ceilalți trei i-am surprins plecând la plimbare, cercetănd locurile și întâlnindu-și bunica și unchiul ( apare în ultima poză).

 

Bunica - Pe drumul amintirilor(6)

 Acest articol l-aş fi scri ieri, dar l-am amânat datorită semnificației zilei. 

Săptămână trecută vorbeam cu mama despre bunica, mama ei, despre ce fel de om a fost ea. Bunica nu a mers mult la școală, cred că numai patru clase, mai mult nu se putea pe vremea ei, dar cred că dacă ar fi avut posibilatatea ar fi fost în stare să facă și doctorat. I-a plăcut atât de mult cartea că ne învăța și pe noi poeziile pe care le învățase ea la școală. Nu știu cum de a putut să le țină minte atât de mult timp că eu le uit foarte rapid. 

Ea e cea care a copilărit în casa aceea frumoasă ce v-o arătam mai demult. Poza este de acum câțiva ani, când încă mai era în putere să se gospodărească cât de cât singură și nu avea nevoie de ajutor.

A fost o femeie foarte harnică, mereu cu treabă prin grădină, pe la animale. Nici nu știu când reușea să gătească, că făcea câte ceva pe-afară. Singurele dăți când o găseai în casă era când cosea. În rest aproape că nu stădea niciodată jos. Multe despre grădinărit le-am învățat de la ea pur si simplu pentru că le făcea în fața noastră, nu pentru că ne punea să învățăm ceva anume. Are ea darul acesta de a-ți transmite multe informații fără a simți că ai de învățat.

Bunica a fost croitoreasă, o meserie pe care pur si simplu a prins-o singură, fără ucenicie. Nu a lucrat niciodată cu tipare, dar știa să croiască imediat ceea ce i se cerea și aproape că nu avea nevoie să măsoare, mai ales acelor doamne cărora le mai făcuse și altă dată câte ceva de îmbrăcat. Dacă ar fi trăit in vremurile de azi să aibă acces la toate școlile de acum ar fi ajuns designer vestimentar chiar renumit. Numai că altul a fost destinul ei. De aceea, când FB-ul mi-a scos în cale versurile lui Adrian Păunescu, deși le știam, m-am gândit automat la ea, la cât de mult i s-au potrivit ei.

Cântec femeiesc - de Adrian Păunescu

Așa e mama și a fost bunica,

Așa suntem, femei lângă femei,

Părem nimic și nu-nsemnăm nimica

Doar niște „ele” ce slujesc pe „ei”

Ei neglijenți, iar ele foarte calme,

Ei încurcând ce ele limpezesc,

Ei numai tălpi și ele numai palme, 

Acesta e destinul femeiesc.

Și-n fond, ce fac femeile pe lume?

Nimic măreț, nimic impunător

Schimbându-și după ei și drum și nume

Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâția pași ce au făcut prin casă

Și pentru care plată nici nu cer

De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă

Ar fi ajuns și dincolo de cer.

Ei fac ce fac și tot ce fac se vede,

Ba strică mult și ele-ndreaptă tot

Și de aceea nimeni nu le crede

Când cad, îmbătrânesc și nu mai pot.

Așa e mama și a fost bunica

Și ca ele mâine eu voi fi.

Ce facem noi, femeile? Nimica,

decât curat și uneori copii.

Suntem veriga firului de ață

În fiecare lanț făcut din doi,

Ce greu cu noi femeile în viață,

Dar e și imposibil fără noi...

Update 22 iulie, după amiază

Se pare că 21 iulie vrea să se întipărească în memoria mea cu mai multe semnificații decât cea  pe care o știam ieri. Nu știu cum se face că se întâmplă dar viața e plină de coincidențe. Sau poate că se aranjează așa planetele încât să putem duce totul mai ușor, iar amintirile despre cei ce nu mai sunt printre noi să nu mai fie dureroase.

Ieri am intrat pe FB și știți că are zona aia cu amintiri în care am găsit că acum ceva timp am avut ca fotografie de profil o poză cu ambii bunici, ext ce căutam eu inițial când am vrut să scriu acest articol despre bunica. Poze e făcut cam la un an distanță de fată de cele de ieri cu bunicul și ce de mai sus cu bunica. Se vede trecerea timpului peste ei în această poză. De altvel anul următor bunica a plecat dintre noi și la încă un an și bunicul. În poză este mama care le arată părinților ei albumul de absolvire al domnisoarei mele mai mari, prima lor strănepoată. 

Bunicul - Pe drumul amintirilor (5)

 Azi se împlinește un an de când mi-am luat ultimul rămas bun de la bunicul meu de suflet, acel rămas bun fără răspuns din partea lui. A fost ultimul bunic în viață, și deși l-am iubit și pe celălalt, bunicul din partea mamei mi-a fost mai apropiat, pentru că toate vacanțele le-am cam petrecut în curtea lui, ocazie cu care am învățat multe și de la el, și de la bunica.

Pierderea lui, mai ales că a fost ultimul bunic rămas în viață, m-a durut enorm, a reprezentat încheierea unei epoci pentru mine, sfârșitul unei generații și conștientizarea că următorii la rând sunt părinții.

Mi-e mult mai greu să vorbesc despre el acum, decât despre bunica. De fapt ea și o poezie a lui Păunescu au fost factorul declanșator al acestui articol, dar despre ea veți citi mâine, deși am scris tot azi. Dar am căutat pozele cu ei ieri și asta a declanșat un val de emoții și de amintiri că mi-e greu să mă concentrez la ceea ce aș fi vrut să scriu .

Pozele sunt de acum câți va ani, din aceeași zi cu cea pe care o s-o vedeți mâine cu bunica. Cred că avea în jur de 94 de ani și încă mai era în putere să facă treburi pe lângă casă. L-am surprins în ziua aia ascuțindu-și coasa să taie niște iarbă la găini. Am învățat să cosesc cumva pe furiș, folosind coasa lui din grădină și când a văzut că mă pricep a fost singurul care m-a încurajat și m-a învățat trucurile necesare. Chiar am fost cu el la coasă în câțiva ani, îmi făcuse o coasă specială pe mărimea mea. Doar că tata nu mi-a încurajat această activitate, că sunt fată și că nu e necesar să știu, iar bunicul nu se băga peste ceea ce decidea tata. Poate că doar noi doi am mai fi mers dar odată cu liceul apoi facultatea nu mai ajungeam așa des la țară.

Închei aici și programez articolul de mâine că am alunecat prea mult pe panta amintirilor și încep să mă răscolească prea mult, iar dorul de ei devine din ce în ce mai mare.

„Încă mi-e dor de tine bunicule, așa cum nu cred că mi-a fost niciodată de nimeni care a trecut dincolo, poate doar de tata”.

Orhidee - Reflexii în oglindă (21)

 Prin ianuarie mă luptam cu salvarea unor orhidee ce fuseseră atacate de niște dăunători. Fiind niște plante destul de pretențioase, chiar nu credeam că mai reușesc să le readuc la frumusețea lor de anul trecut. Nu pot spune că am reușit, încă nu au înflorit toate și nu știu dacă s-au salvat toate culorile pe care le aveam, vreo două-trei s-au uscat demult deja, dar am și câteva pline de flori.

Am vrut să le fotografiez noaptea pentru reflexiile lor în geamul întunecat, dar nu prea mi-au reușit pozele, se vede reflectat mai mult laptopul de pe masă decât orhideea mea:

Pozele sunt din arhiva personală

Pentru rubrica Reflexii în oglindă, inițiată de SorinN și redeschisa de Carmen

Recomandare

„Dacă dorești să participi, publică într-un articol pe blogul tău, 

o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai văzut în „oglindă”(poate fi și cea retrovizoare) 

și înscrie articolul în tabel”

Crini (3/2023) - MFC (69)

 

 Pozele sunt din arhiva personală

Pentru jocul Miercurea fără cuvinte, inițiat și găzduit de Carmen 

Mulțumesc, Suzana pentru descoperirea acestui joc.

Caserola cu dovlecei

 Am descoperit uitate prin congelator două pungi de dovlecei rași, puși în ideea să-i fac chifteluțe. Cum nu știu exact rețeta, că mama e cea care le face, și nici nu prea mai vroiam prăjeală, am zis să încerc o altă rețetă. Am descoperit-o săptămânile trecute navigând pe net. Am încercat să respect oarecum rețeta dar s-a dovedit că am folosit-o doar ca ghid, am improvizat destul de mult. Dar rezultatul a fost bun și bine apreciat.

Ingredientele (toate ce au fost folosite în final)

• 5-6 dovlecei
• 400 g brânză sărată (se poate și mai multă)
• usturoi (eu am folosit granulat)
• verdeață (mărar în cazul meu)
• condimente (oregano și cimbru)

Mod de preparare

La început am încercat să respect rețeta. Am apreciat că dovleceii congelați reprezintă cei 4-5 dovlecei din rețetă. I-am pus la dezghețat, apoi la scurs și i-am stors cât am putut de bine. Doar că mi s-a părut că au rămas atât de puțini încât am mai curățat și ras încă doi dovlecei proaspeți. Și pe aceștia i-am lăsat la scurs cu sare cât timp am pregătit brânza. În final, i-am stors bine și pe ei.

Am adunat cam toate resturile de brânză rămase prin frigider (cașcaval, mozzarela, telemea, etc..). Am obținut cam 400 g de brânză rasă. Am separat trei ouă și cu ajutorul mixerului am bătut albușurile spumă tare, am adăugat gălbenușurile, apoi am scos paletele mixerului din compoziție. Am apus usturoiul, mărarul și condimentele și am amestecat cu o spatulă. Am pus în compoziție cam 300 g de brânză, restul le-am păstrat să presar pe deasupra. Apoi am început să adaug dovleceii. 

După ce am pus cam jumătate din cantitatea de dovlecei, compoziția mea nu mai era deloc lichidă, deci nu mai puteam să încorporez toată cantitatea de dovlecel. 

Am luat alt vas, am mai separat 4 ouă, am bătut spumă albușurile și am adăugat gălbenușurile. De data aceasta mi-am adus aminte să fac poze.  Am pus această compoziție peste prima și am adăugat  restul de dovlecei.

Am uns o tavă termorezistentă cu unt, am pus compoziția în tavă și am presărat restul de brânză rasă și am băgat-o la cuptor la 180 grade timp de 30 minute.

Poate fi mâncată și simplă, dar merge și garnitură la o friptură.