Primul contact cu școala

    Întoarcerea la catedră pentru mine a fost o întâmplare fericită. Am mai povestit eu câte puțin prin comentarii că m-am hotărât brusc să mă înscriu anul acesta la titularizare, o aveam în plan dar într-un viitor mai îndepărtat. Stresată de cei de la șomaj ca lună de lună să mă duc la diverse târguri de joburi, mi-am zis că îmi depun dosarul pentru titularizare să le arăt că-mi caut loc de muncă și să mă lase în pace până mi se termină șomajul.

    Dar odată depus dosarul, o grămadă de alergătură după acte pentru acel dosar, era deja păcat să nu și încerc la examen. Și am încercat.

    Pentru asta îi mulțumesc celei mai bune prietene care m-a îndrumat și susținut la fiecare pas. Spre norocul meu, am reușit nu doar să-mi iau post de profesor, dar să iau unul de titular. Nu mai am pe umeri presiunea examenului anual pentru a obține o catedră. Doar dacă vreau să mă mut în altă parte, ceea ce cel mai probabil o s-o fac la un moment dat, naveta de acum înseamnă o oră dus și una întors. Dar va fi postul meu cât timp voi dori și va exista școala.

    Deși am drept de predare și la liceu și aveam de unde alege, îmi place mai mult materia de gimnaziu, așa că mi-am ales un post la o școală gimnazială. Primul contact cu școala l-am avut în august când mi-am dus actele și numirea pe post. Atunci am aflat că școala e în renovare, dar funcționaseră în alte școli și licee în ultimii doi ani. Construcția era terminată și așteptau noul mobilierul. Nu mi-a dat prin cap să fac poze școlii. În stânga este o poză de pe net cu școala înainte de renovare. În dreapta, din ziua în care am fost eu acolo, de fapt îmi pozasem fetele ce se distrau cu pisicile școlii. Directoare este o mare iubitoare de pisici și a adoptat foarte multe, cred că sunt acum vreo 10 în școală. Cel din imagine este Porto, un fel de stăpân al școlii, își face veacul într-o cutie în biroul directoarei sau ne însoțește în sălile de clasă ori la consiliu. Este la fel de vocal ca Fifi al meu cu care și seamănă la colorit. Tot în biroul directoarei mai stă o pisicuță, dacă am înțeles bine, Fana, colegele au poreclit-o Adjuncta.

 

    Contractul meu a început la 1 septembrie, dar prima zi de muncă a fost luni, doi septembrie. Din fericire, fix la școală, pentru că în sfârșit au aprobat reîntoarcerea elevilor în incinta ei, doar dacă acceptăm să folosim mobilierul vechi. Asta a însemnat o săptămână fulger de multă muncă: curățat mobilier, cărat scaune, bănci, montat dulapuri, sortat manuale, etc. Am fost încântată de colectivul de profesori. Dacă în prima zi ne-am prezentat toți elegant, așa cum îi stă bine unui profesor, de a doua zi toată lumea a venit echipat de lucru. Minunații colegi, niciunul nu s-a dat deoparte de la munca „de jos”, fiecare și-a frecat băncile, geamurile în sălile de clasă sau cancelarie, nimănui nu i-a fost jenă de mătură sau de cârpă. Avem o singură femeie de serviciu la toată școala și doar doi mecanici. Domnii profesori din colectivul nostru, patru la număr, au cărat zilnic tot ce s-a putut de la manuale la mobilier, plus tot ce au adus din școlile unde au funcționat anul trecut. Cred că seara cădeau frânți de oboseală. Săracii.

    Încă mai sunt în curtea școlii două containere cu fel de fel de materiale și mobilier ce trebuie golite. În camera ce ar trebui să adăpostească biblioteca, s-a dus doar o masă, iar manualele stau prin cutii, pe jos pe unde se poate. S-a adus acolo doar strictul necesar pentru începerea anului școlar.

    Vineri au găsit cutia pentru steaguri ce trebuia să stea la intrarea în școală. Se vedea că a fost relativ nouă. Din păcate, cineva și-a încercat talentul de tăiat pe ea și era imposibil de folosit. Soluția de compromis a fost să fie îmbrăcată într-un material. Când am văzut-o pe doamna director și pe femeia de serviciu căutând capsator, autocolant pentru aceasta, m-am oferit voluntar cu condiția să o iau acasă, știind că acasă am tot ce mi-ar putea fi necesar.

 

    După ce a trecut de inspecția lui Scai (e mare amatoare de spații mici și mi-a amintit de Porto de la școală), m-am apucat de lucru. Am încercat varianta de a lipi autocolant pe partea de deasupra, dar tăieturile prea ascuțite l-ar fi rupt imediat. Foiță de țigară e autocolantul din ziua de azi. Materialul primit l-am tivit pe margine și l-am încrețit. Cu un capsator l-am prins pe lateralele cutiei, iar capsele le-am ascuns cu un șnur tricotin. Din câte șnururi am făcut eu în primăvară, fix din culoarea aceasta nu aveam deloc. A fost momentul să descopăr că mașinuța mea tricotin nu mai vrea să funcționeze. N-am avut încotro și am scos-o din cutie pe a doua, care după realizarea șnurului dorit deja dă semne de oboseală. Mai trebuie testat să vedem ce și cum cu ele.

    Pentru partea de deasupra am lipit niște cartoane pe care le-am îmbrăcat cu un material de la mine și pe care le-am lipit cu bandă dublu adezivă de cutie. Cu pistolul de silicon an fixat celălalt material ca să acopere îmbinarea dintre cutie și carton.

    Ceea ce mă încântă cel mai mult e că tuturor pare să le fi plăcut rezultatul.