Bunicul - Pe drumul amintirilor (5)

 Azi se împlinește un an de când mi-am luat ultimul rămas bun de la bunicul meu de suflet, acel rămas bun fără răspuns din partea lui. A fost ultimul bunic în viață, și deși l-am iubit și pe celălalt, bunicul din partea mamei mi-a fost mai apropiat, pentru că toate vacanțele le-am cam petrecut în curtea lui, ocazie cu care am învățat multe și de la el, și de la bunica.

Pierderea lui, mai ales că a fost ultimul bunic rămas în viață, m-a durut enorm, a reprezentat încheierea unei epoci pentru mine, sfârșitul unei generații și conștientizarea că următorii la rând sunt părinții.

Mi-e mult mai greu să vorbesc despre el acum, decât despre bunica. De fapt ea și o poezie a lui Păunescu au fost factorul declanșator al acestui articol, dar despre ea veți citi mâine, deși am scris tot azi. Dar am căutat pozele cu ei ieri și asta a declanșat un val de emoții și de amintiri că mi-e greu să mă concentrez la ceea ce aș fi vrut să scriu .

Pozele sunt de acum câți va ani, din aceeași zi cu cea pe care o s-o vedeți mâine cu bunica. Cred că avea în jur de 94 de ani și încă mai era în putere să facă treburi pe lângă casă. L-am surprins în ziua aia ascuțindu-și coasa să taie niște iarbă la găini. Am învățat să cosesc cumva pe furiș, folosind coasa lui din grădină și când a văzut că mă pricep a fost singurul care m-a încurajat și m-a învățat trucurile necesare. Chiar am fost cu el la coasă în câțiva ani, îmi făcuse o coasă specială pe mărimea mea. Doar că tata nu mi-a încurajat această activitate, că sunt fată și că nu e necesar să știu, iar bunicul nu se băga peste ceea ce decidea tata. Poate că doar noi doi am mai fi mers dar odată cu liceul apoi facultatea nu mai ajungeam așa des la țară.

Închei aici și programez articolul de mâine că am alunecat prea mult pe panta amintirilor și încep să mă răscolească prea mult, iar dorul de ei devine din ce în ce mai mare.

„Încă mi-e dor de tine bunicule, așa cum nu cred că mi-a fost niciodată de nimeni care a trecut dincolo, poate doar de tata”.