Bunica - Pe drumul amintirilor(6)

 Acest articol l-aş fi scri ieri, dar l-am amânat datorită semnificației zilei. 

Săptămână trecută vorbeam cu mama despre bunica, mama ei, despre ce fel de om a fost ea. Bunica nu a mers mult la școală, cred că numai patru clase, mai mult nu se putea pe vremea ei, dar cred că dacă ar fi avut posibilatatea ar fi fost în stare să facă și doctorat. I-a plăcut atât de mult cartea că ne învăța și pe noi poeziile pe care le învățase ea la școală. Nu știu cum de a putut să le țină minte atât de mult timp că eu le uit foarte rapid. 

Ea e cea care a copilărit în casa aceea frumoasă ce v-o arătam mai demult. Poza este de acum câțiva ani, când încă mai era în putere să se gospodărească cât de cât singură și nu avea nevoie de ajutor.

A fost o femeie foarte harnică, mereu cu treabă prin grădină, pe la animale. Nici nu știu când reușea să gătească, că făcea câte ceva pe-afară. Singurele dăți când o găseai în casă era când cosea. În rest aproape că nu stădea niciodată jos. Multe despre grădinărit le-am învățat de la ea pur si simplu pentru că le făcea în fața noastră, nu pentru că ne punea să învățăm ceva anume. Are ea darul acesta de a-ți transmite multe informații fără a simți că ai de învățat.

Bunica a fost croitoreasă, o meserie pe care pur si simplu a prins-o singură, fără ucenicie. Nu a lucrat niciodată cu tipare, dar știa să croiască imediat ceea ce i se cerea și aproape că nu avea nevoie să măsoare, mai ales acelor doamne cărora le mai făcuse și altă dată câte ceva de îmbrăcat. Dacă ar fi trăit in vremurile de azi să aibă acces la toate școlile de acum ar fi ajuns designer vestimentar chiar renumit. Numai că altul a fost destinul ei. De aceea, când FB-ul mi-a scos în cale versurile lui Adrian Păunescu, deși le știam, m-am gândit automat la ea, la cât de mult i s-au potrivit ei.

Cântec femeiesc - de Adrian Păunescu

Așa e mama și a fost bunica,

Așa suntem, femei lângă femei,

Părem nimic și nu-nsemnăm nimica

Doar niște „ele” ce slujesc pe „ei”

Ei neglijenți, iar ele foarte calme,

Ei încurcând ce ele limpezesc,

Ei numai tălpi și ele numai palme, 

Acesta e destinul femeiesc.

Și-n fond, ce fac femeile pe lume?

Nimic măreț, nimic impunător

Schimbându-și după ei și drum și nume

Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâția pași ce au făcut prin casă

Și pentru care plată nici nu cer

De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă

Ar fi ajuns și dincolo de cer.

Ei fac ce fac și tot ce fac se vede,

Ba strică mult și ele-ndreaptă tot

Și de aceea nimeni nu le crede

Când cad, îmbătrânesc și nu mai pot.

Așa e mama și a fost bunica

Și ca ele mâine eu voi fi.

Ce facem noi, femeile? Nimica,

decât curat și uneori copii.

Suntem veriga firului de ață

În fiecare lanț făcut din doi,

Ce greu cu noi femeile în viață,

Dar e și imposibil fără noi...

Update 22 iulie, după amiază

Se pare că 21 iulie vrea să se întipărească în memoria mea cu mai multe semnificații decât cea  pe care o știam ieri. Nu știu cum se face că se întâmplă dar viața e plină de coincidențe. Sau poate că se aranjează așa planetele încât să putem duce totul mai ușor, iar amintirile despre cei ce nu mai sunt printre noi să nu mai fie dureroase.

Ieri am intrat pe FB și știți că are zona aia cu amintiri în care am găsit că acum ceva timp am avut ca fotografie de profil o poză cu ambii bunici, ext ce căutam eu inițial când am vrut să scriu acest articol despre bunica. Poze e făcut cam la un an distanță de fată de cele de ieri cu bunicul și ce de mai sus cu bunica. Se vede trecerea timpului peste ei în această poză. De altvel anul următor bunica a plecat dintre noi și la încă un an și bunicul. În poză este mama care le arată părinților ei albumul de absolvire al domnisoarei mele mai mari, prima lor strănepoată.