Terapie cu goblene cu diamante

 La începutul anului îmi propusesem legat de blog anumite lucruri, pe care le consideram atunci chiar importante. Era cumva o întrecere cu mine că pot să țin pasul anul acesta cu provocările și cu postările zilnice. Doar că viața e așa cum este și mi-a așezat în cale alte provocări, unele ce nu țin de blog, dar importante pentru viitorul meu. A trebuit să pun pauză la blog, mai întâi la postări, apoi la craft deși din când în când s-a mai legat câte un mic proiect de mine. Și chiar dacă unele au fost finalizate, nu am reușit să le și pun pe blog. Îmi tot spuneam că o să am timp după examen.

Examenul a fost...cu surprize. M-am hotărât foarte târziu să mă înscriu. Dacă mai așteptam puțin, nu mai rușeam să depun dosarul de înscriere. Recunosc că prioritatea mea numărul unu era domnișoara cea mare cu examenele ei. Dar am reușit cumva în puținul timp de la înscriere până la susținere să recapitulez destul astfel încât din toamnă să am post de profesor titular. Așa că etapa de examene s-a încheiat cu bine, atât pentru mine cât și pentru domnișoara mea: eu mi-am luat repartiția, ea a devenit studentă la medicină.

Mai sunt mici amănunte de rezolvat în ambele direcții, dar ceea ce este mai greu a trecut. Avem planul de viitor aproape conturat. Cu alte cuvinte, am scăpat de stres, ne putem relaxa. Oarecum. Pentru că acum nu mai am motiv să amân treburile casei și trebuie să le recuperez și pe cele amânate înainte de examene.

Ceea ce nu mi-am imaginat a fost dificultatea de a reveni la blog, la postări, la comentarii. Mai postam la rubrica MFC, mai pregăteam materialele pentru reflexii, dar... era ca și cum îmi pierdeam cuvintele undeva pe drum, nu se legau acolo într-un text coerent. Și dacă nu am reușit să mă apuc de postările pe blog, am zis să mă apuc de recuperat provocări. Ei, ți-ai găsit! Nici pentru alea n-am avut stare până acum. Am reușit în timp să-mi aglomerez masa din camera de lucru de nu ai loc să scapi un ac și cumva mi s-a pus pata să lucrez doar acolo. Nu vreau să le mai aduc în sufragerie. Adevărul e că vreau să am sufrageria liberă, curată mai ales că deja au început solicitările de pregătire.  

Ce e de făcut în cazul asta? Să-mi fac curat pe masa de lucru. Și am început cu elan muncitoresc, ca să poticnesc grandios într-un proiect început. Un goblen cu diamante început undeva prin Mai și lăsat acolo din lipsă de timp și spațiu. Undeva prin telefon există și o poză de la început, dar n-am avut stare s-o mai caut. Odată cu el am pus „gând rău” tuturor proiectelor începute. Deja le aliniez într-un colț de masă în speranța că le voi finisa cândva în viitorul apropiat. Momentan mă laud doar cu acel goblen, nu chiar foarte mare, 30*30cm, dar care mi-a luat vreo câteva zile bune să îl termin. Și cum a venit însoțit de vreo 3 frați, bine-nțeles că nu-i pot abandona și trebuie să-i fac și pe ei. Am început să lucrez momentan la pisicuță, cu ideea de a-l înrăma cât mai curând să-l fac cadou cuiva drag.

Cel mai dificil la aceste goblene mi s-a părut manevrarea pungulițelor cu pietricele colorate, așa numitele diamante. Îmi cumpărasem pungulițe mici cu fermoar, dar ultimul set s-a dovedit de o calitate mai mult decât proastă, de se rup la fiecare manevrare. Norocul a fost de partea mea și în acest sens: în tentativele mele de a elibera masa de lucru, am găsit o achiziție recentă, de luna trecută, niște borcănele mici de plastic ca cele de acuarele. Nici nu știu cu ce gând le-am luat atunci, dar au fost chiar ieftine. Acum s-au dovedit foarte utile. Le-am numerotat și am transferat în ele toate pietricelele. Mult mai ușor de lucrat cu ele față de pungulițe. Am găsit și o cutie adecvată în care să le depozitez când nu lucrez ceea ce a dat naștere unei idei de nou proiect (decorarea cutiei).

Mi-amintesc acum frustrarea ce o simțeam când m-am reapucat de acest goblen, pe de o parte vroiam să-l termin, pe de alta apăsa acolo pe suflet lista mare de provocări de recuperat. Mă simțeam cumva vinovată că fac altceva, că nu goblenul era cel mai urgent, dar ... uneori cred că e bine să mai lăsam acel ”trebuie” făcut asta sau alta și să mai facem și ceea ce simțim că avem nevoie. Se pare că eu cel puțin am avut nevoie de această activitate liniștită, migăloasă de a așeza pietricică cu pietricică. Cumva au început să se limpezească gândurile, să se așeze sentimentele. Faptul că am reușit din primul an să-mi iau post titular a fost cu totul neasteptat atât pentru mine cât și pentru cei din jur. M-am dus la examen doar cu găndul să opțin o notă suficientă pentru suplinire, adică un post pentru un an. Am fost norocoasă să iau mai mult decât atât. La repartiție as fi putut opta un post  de suplinitor mai aproape de casă, dar asta ar fi însemnat ca anul următor să dau din nou acest examen și nu prea e tocmai convenabil, mai ales că mă așteaptă un altul, cel de definitivat. Am preferat siguranța postului de muncă chiar dacă e mai departe și să mă concentrez pe următorul examen din carieră, examen ce îmi poate aduce în viitor un transfer mai aproape de casă.

Dar iar am divagat, probabil că unele gânduri mai au nevoie să fie rostite ca să se așeze cuminți la locul lor. Nu poate fi decât benefic că mai am de lucru la goblenele astea, mai stau acolo cu gândurile mele, așez pietricele și fac planuri.

Ce urmează? Mai întăi vacanța, concediul. Nu am reușit să plecăm niciunde până acum și într-un fel abia aștept cele câteva zile programate pe litoral la finalul lunii. Apoi acomodarea cu serviciul. Așa că blogul ... nu, nu renunț, dar că așa cum mi-am ales cuvântul la începutul anului, va trebui să „AJUSTEZ”, să prioritizez, să organizez mai bine timpul. Voi fi în continuare aici, sincer cred că voi încerca să-mi fac un program de blog, doar că nu zilnic. 366 pozeblog va continua atât cât se va putea anul acesta, dar nici nu mă apuc de recuperat zilele în care nu am postat și nici nu vor mai fi zinice. Dar probabil voi veni cu povești din viața la catedră pe lăngă proiectele de craft.