Muzeul Județean Gorj Alexandru Ștefulescu

 De câte ori merg într-o localitate în care nu am mai fost, îmi place să vizitez atracțiile turistice ale zonei și bine-nțeles, muzeele, în special cele de istorie. Iar dacă sunt și ceva case memoriale prin preajmă... cu atât mai bine. Ceea ce fac eu cumva greșit e că nu planific din timp ce să vizitez. De obicei mă cazez în preajma unui obiectiv turistic arhicunoscut (Calea eroilor de data aceasta) și acolo caut pe loc ce mai pot vizita. Recunosc, nu-mi place să citesc înainte pe net istoria locurilor pe care le vizitez, îmi plac tururile cu ghid, dar acestea au devenit din ce în ce mai rare. Nu vi se pare că se fixează mai bine în memorie o informație povestită de ghid, decât descoperită întâmplător pe vreun panou (în caz că există panoul explicativ)?

La Tg Jiu am găsit din fericire și Muzeul Județean Alexandru Ştefănescu și spre norocul meu, deschis. Nu-i știu istoria, nu știu nici de ce poartă acest nume și nici nu am găsit o broșură despre el, deși de la acest muzeu am cumpărat multe broşuri despre alte obiective turistice din zona Gorjului. Aș putea să caut pe net, dar cum spuneam, nu mă pasionează.

Am sentimente amestecate în ceea ce privește vizitarea acestui muzeu. La intrare ne-am întâlnit cu o doamnă, stătea fix în fața ușii și automat a trebuit să vorbim cu dânsa să putem intra. Întrebarea ”Dar chiar vreți să vizitați?!” pe un ton de surpridere și cu speranța să zicem nu (eu așa am simțit) m-a deconcentrat. Și răspunsul nostru ”da, sigur!” pe ea și nu numai pe ea. Am intrat înăuntru și apoi: doamna de la bilete nu era, nici nu răspundea, nu se găsea cheia să se descuie etajul unde se putea vizita, au venit diverse persoane care păreau că aveau orice altceva de făcut decât să țină deschis un muzeu spre vizitare.  Și să fie în cu totul alt loc.

Când vizităm ceva, mai ales la interior, mereu întreb dacă pot face poze. Dacă există taxă prefer să o plătesc pentru luxul de a poza ceea ce văd deosebit. Am întrebat și aici - nu știu dacă era sau nu taxă că raspunsul abia auzit și în grabă pe scări a fost „da, dar nu prea multe”. Așa că m-am conformat, am făcut poze puține și cumva parcă pe ascuns să nu i se pară că fac multe. Ca a venit după noi dintr-o cameră în alta nu m-a deranjat, e normal să supravegheze să nu fie atinse exponatele. Dar m-am simțit grăbită de la spate să termin turul mai repede.

Tot ce am zis mai sus ține de personal, de atitudinea lor ce părea ambiguă : da vrem să vizitați, dar vrem să scăpăm de voi mai repede. Poate că am nimerit o perioadă aglomerată pentru ei cu alte lucruri pe care trebuiau să le facă, dar totuși muzeul nu era în renovare și nu era închis. Mă bucur că nu am găsit acel semn „închis” cum ni s-a întâmplat la casele memoriale la care am mers. 

Frumusețea muzeului a compensat atitudinea personalului. Nu e un muzeu mare, m-aș fi așteptat să găsesc mai multe despre personalitățile lor locale: Constantin Brâncuși, Ecaterina Teodoriu, Tudor Vladimirescu. Dar poate pentru că în județ sunt și casele memoriale ale fiecăruia și sunt patronate de aceeași instituție (fac parte toate din muzeul județean) probabil detaliile despre fiecare se pot găsi în locațiile respective. Din păcate, eu nu am putut să vizitez acum niciuna din cele trei case memoriale.

Muzeul e mic, doar câteva camere la etaj, dispuse aproape în cerc : urci scările, intri într-o cameră în stânga și apoi treci dintr-o cameră în alta până ajungi în partea dreaptă a scărilor. Bine-nțeles, sunt prezente dioramele cu scene din diverse epoci. Cred că ele sunt acum atracția principală a muzeelor, vitrinele cu obiecte înșirate nu mai au același farmec. Anul trecut treceam print-o perioadă de ”cam toate muzeele de istorie arată la fel, începând de la epoca de piatră până în prezent, aceleași vase de lut, monezi etc...” Ei bine, acest muzeu chiar m-a scos din starea respectivă. Deși merge pe același prncipiu, dioramele realizate mi s-au părut... altfel, deosebite. Casa țărănească care arăta interiorul, cu patul, războiul de țesut, bucătăria lângă cu mămăliga pe masă, țarcul animalelor deși nu erau animale în el, atelierul de tâmplărie, fierăria... cred că a fost prima dată când le-am văzut într-un  muzeu în interior. Era expus chiar și un altar si un model de mormânt cu cruce.

Pe Tudor Vladimirescu l-am găsit doar pe un perete într-un portret, cum spuneam, fără alte informații despre el. Privea către o cameră cu mobilier masiv, o bibliotecă ce mi-ar plăcea să o dețin, un pian cu picior. În camera vecină era o vitrină cu ceasuri de care ne-a fost teamă să ne apropiem că nu mai avea niciun fel de soclu, pereții de sticlă stăteau direct pe parchetul ce se mișca la fiecare pas. Din acest motiv nu am putut aprecia nici celelalte exponate, în special niște tiparnițe cu „tastatură” interesantă.

Zona dedicată războaielor mondiale a prezentat niște camere dintr-un lagăr, tranșee și ceva arme. Pe Ecaterina Teodoriu nu am găsit-o decât într-un tablou la intrare.

În epoca modernă am văzut casa minerului, expusă vis-a-vis de detaliile despre o mină. Am recunoscut uniforma preșcolarului pe care am purtat-o și eu, bufetul din bucătarie pe care il avea  mama ( doar că pe altă culoare), cuierul de haine de la bunica - multe elemente din trecutul meu personal.

La fel de mult m-a impresionat și sala de clasă, cu băncile acelea legate una de cealaltă, cu spațiu pentru ghiozdan și masa ușor înclinată pentru scris și porțiunea aceea dreaptă pentru penar. Tabla liniată cu pătrățele de matematică și caiet tip I a evocat și ea amintiri dragi din clasa I când învățătorul ne arăta pe o astfel de tablă cum să facem literele și cifrele.

Mai sunt și alte lucruri interesante în acest muzeu, machete, vitralii, lucruri care fac să merite deplasarea și să șteargă gustul amar pe care mie mi l-a lăsat acum atitudinea personalului. Poate că în altă perioadă a anului ar fi fost mai amabili.