Până la urmă a fost ceva...

 ...dar am ratat cu succes. Ocupată cu școala, am profitat de zilele în care a fost mama pe la mine și am rugat-o pe ea să se ocupe de strâns/cules de prin grădină, sarcină de care s-a achitat cu brio. Așa cum o rugasem, a strâns si pepenii, pe care văzându-i mici, am crezut că sunt buni doar de murături. Tot mama s-a ocupat și de acest aspect. Și uite așa eu am ratat pepenele cel mai mare care a rămas în bucătarie, mai degrabă pitit pe sub masă.

Mama a plecat, ziele au trecut, îl mai zărisem eu dar nu avusesem timp... Până când, hai, să îl tai de curiozitate, să văd cum e. Mi-a părut sincer rău că l-am tot amânat, pare că ar fi fost delicios, dar din cauză că l-am ținut prea mult cules, nu a mai fost bun de mâncat.

În concluzie...mai mici, dar se poate face pepeni și la mine. Doar să fiu mai atentă cu ei.