Stricăm vacanța copiilor?

 Când pleci în vacanță, ultimul lucru la care te gândești sunt veștile rele. Nu îți dorești decât să te bucuri de concediul mult așteptat și să lași în urmă toate grijile casei, dar mai ales pe cele de serviciu. 

Dacă de probleme de serviciu mai scapi, de regulă fiind cineva acolo care să preia urgentele, cu problemele de familie este cu totul și cu totul alta poveste. 

Când eram în concediu la mare, am dat peste un articol care spunea în titlu ceva de genul ”A pierdut sarcina și a stat cu bebelușul mort în burtă timp de o săptămâna ca să nu strice vacanța copiilor”. Știu că titlurile știrilor din ziua de azi sunt bombastice, spre a accentua eventualele dezastre ca să atragă cititori, așa că de obicei nu mă grăbesc să judec înainte de a citit efectiv articolul. De cele mai multe ori articolul e chiar ”pe lângă” titlul anunțat. De data aceasta n-am vrut să mai citesc și articolul, poate pentru că nu vroiam să citesc despre lucruri grave ce s-ar fi putut întâmpla cu acea mămică. Poate că nu a fot ceva foarte rău în consecinșele alegerilor ei de a nu spune, dar știu că m-am gândit că e o mare prostie să nu spui ținând cont că e în pericol sănatatea ta ca femeie într-un astfel de caz. 

M-am gândit atunci ca eu nu aș ține veștile proaste doar pentru mine, cel puțin aș vorbi cu soțul despre ce se întâmplă. Nu știu dacă mămica din articolul acela nu a spus chiar nimanui, sau doar nu a spus copiilor (dacă erau mici nici nu ar fi înțeles poate). Și apoi după vreo două zile au venit veștile proaste la mine. Mai întâi că bunicul se simte rău și că mama (care stătea cu câinii mei) trebuie să ajungă de urgență la țară. Cumva, pe undeva ne așteptasem la ceva de genul că luasem măsurile necesare să poată pleca oricând. Mama era cea care îl îngrijea permanent și stând la mine pe perioada concediului meu, era o pauză/vacanță și pentru ea. Soțul și copii au aflat imediat că ea trebuie să plece că bunicul nu se simte bine, dar cât de rau e...nici eu nu le-am spus. Probabil și pentru că nu am vrut să cred că este atât de grav.

Ne hotărâsem să pecăm mai devreme cu o seara, soțul preferând să conducă noaptea să evite traficul. Dar viața a avut propriile ei planuri. Vestea definitiva a sosit penultima noapte de vacanță, ultima pe care o mai aveam de petrecut la mare. Sotul a aflat imediat, dar fetele dormeau deja. În ultima zi acolo aveam planuri, programasem o ieșire la înghețată, era momentul când ne luam câte ceva ca amintire, etc...Mi-am tot zis că oricum plecăm seara, deși m-aș fi apucat imediat de strâns bagajele.

Eu și fetele suntem matinale, chiar foarte matinale uneori. Așa că dimineața eram înconjurată de două fete vesele, iar eu stăteam lângă ele cu un zâmbet fals pe față și cu plânsul în gât și nu-mi găseam cuvintele cum să le spun ce s-a întâmplat Și m-am trezit că nu le spun, că sunt ca mămica aceea din articol, că fac planuri sa-mi respect promisiunile pe care le făcusem lor, înghețata și suvenirurile, deși discutam monosilabic cu ele, conșientă fiiind că dacă sunt nevoită să vorbesc mai mult, îmi voi pierde glasul înecat în plâns. De altfel am rezistat doar până s-a trezit soțul și m-a întrebat ce vreau să fac, când să plec. În afara răspunsului că aș vrea să plec imediat, nu am mai reușit să zic decât că nu anunțasem fetele. L-am lasat pe el să le informeze.

De îndată ce au știut toți ce se întâmplă, s-au luat imediat deciziile cu ce vom face in continuare și putut să ne vedem liniștiți de treburile noastre, chiar daca ne-am apucat de strâns bagaje și am renunțat la tot ce planificasem inițial pentru ziua respectivă. Eu personal m-am simțit mai liberă, am scăpat de nodul din gât care îmi bloca cuvintele și nu mai trebuia să ascund ștersul unei lacrimi ce se vroia eliberata.

Am realizat apoi că oricât aș fi amânat să le împărtășesc vestea tristă, copiii tot și-ar fi dat seama că ceva nu este în regulă, de altfel cea mică mă întrebase deja daca sunt obosită sau supărată.

Le-am stricat vacanța copiilor? Nu cred. Eram oricum la finalul ei. Nu știu cum ar fi fost situația dacă era la începutul vacanței, dar cu siguranță nu aș fi putut să nu le spun. Nu știu ce decizii am fi luat, dacă am fi intrerupt vacanta mai devreme sau am fi ramas acolo indiferent de situație. Da, nu ar mai fi aceeași vacanță, orice veste cât de tristă ar umbri-o, dar măcar toți cei implicați ar ști situația și și-ar putea exprima părerea.

Am început această postare aproape acum o lună, când s-au întâmplat evenimentele de care vorbesc. Am intrat atunci într-o stare...pot să-i spun cumva depresivă. Am mai pierdut pe cineva drag și mi-a fost dificil să trec peste. Atât de dificil, că stând în fața laptopului, nu reușeam să-mi gasesc cuvintele să termin articolul, deși efectiv în restul zilei, în timp ce-mi făceam treburile obligatorii, gândurile mi se întorceau inevitabil la aceeași întrebare : ”Stricăm vacanța copiilor?”. În mintea mea formulam o grămadă de proppoziții coerente ca răspuns, dar care dispareau ca prin farmec ori de câte ori mă așezam la laptop. Abia dacă reușeam să scriu câte ceva, că ajunsesem să cred că voi renunța la postare. Chiar credeam că e posibil când am reînceput să fiu relativ activă în blogosferă. Dar...efectiv nu pot scăpa de întrebarea asta, iar acum că m-am hotarât să o public așa cum e, cum am scris-o, simt că mă eliberz în șfârșit de ea.

Tot ce pot să adaug e că nu cred să existe un răspuns general valabil la aceasta întrebare. Nu e matematică, 2+2=4 îndiferent de situație, depinde de foarte mulți factori, de vârsta copiilor, de educație, de așteptarile pe care le au, de empatia lor. În cazul meu, copii mei cred că nu ar considera nicicum că le-am stricat vacanța, cred că ar prefera să știe tot adevărul oricât de dureros ar fi.

sursa foto