Când nu ai ce face ...

e ... îți faci de lucru singur. Și poate că mai faci și boacăne.

Fetele au intrat în vacanță și cu ocazia asta am scăpat de drumurile zilnice la oraș. Dusul și adusul lor de la școală îmi lua mie o perioadă bună din timpul zilei. N-ar fi fost așa de rău dacă nu ar fi fracționat ziua în atâtea bucățele. În general aveam de făcut câte 3-4 drumuri cu pauze și de doar o oră între ele. Poți face multe într-o oră dar nu în grădină. Nici nu te-ai schimbat bine, că trebuie să te schimbi iar, să pleci. Așa că pentru mine, vacanța era mult așteptată, poate că o așteptam mai mult decât fetele. 

Și dacă e vacanță și nu mai am drumuri de făcut, ai zice că am timp nu? Ei bine e plin sezon de fructe. Nici nu apuci bine să culegi unele, să la faci dulceață/gem sau sirop că deja trebuie să culegi altele. Iar fructele sunt perisabile, nu le poți lăsa, altfel nu mai ai altele de unde să culegi. Așa că ele devin prioritatea numărul unu și lași pe planui doi legatul roșiilor, jumulitul buruienilor, etc... Te ocupi de castraveți că și ăia s-au făcut. Sau de mazăre, că din cauza ploilor era cât pe ce să o pierd de tot. Am cules-o fix la timp. Dar treaba nu se termină la cules ci când le conservi în orice mod dorești. Așa că florile și buruienile din ele, rămân undeva la coada listei.

Am la poartă un petec de pământ. Nu e mare, un metru jumătate pe 30 cm. Am pus niște flori acolo, cresc singure din semințe, rând pe rând. Sunt mai multe soiuri. Dar se umpluseră de buruieni. Și-am zis că orice ar fi, e cazul să mă ocup puțin de ele, să arate frumos. Am luat fetele, uneltele și ne-am prezentat la portă să facem curat. Am nimerit și cu o seară înainte de ziua de colectat deșeurile menajere, astfel că mai mulți vecini erau cu mătura pe la poartă.

Și cum ne vedeam noi acolo de treabă, tot auzem când și când câte un miau de pisicuță de-aia mică. Nu am băgat în seamă, un vecin are pisici și mă gândeam că o fi făcut vreuna pui. Asta până când ne-am trezit cu pui de pisică pricăjit lângă noi, fugărit de un pui de cățeluș. Cățelul e al vecinului, dar pisoiul nu l-a revendicat nimeni. Și la noi în capătul străzii mai abandonează lumea puiuți. Iar pisicuța s-a lipit toată de pitica mea, care a și uitat să mai facă ceva topită după pisică.

Am doi câini, de talie mare! Și un motan! Se înțeleg bine între ei, dar când e vorba de alte pisici, niciunul nu vrea să vadă sau să audă. Niciun picior de pisică nu are voie la noi în curte. Și totuși ... ce anume a avut pisicuța asta mică, nu știu, că m-a cucerit și pe mine și ... da, am adoptat-o. Și uite așa, mi-am făcut de lucru căutând soluții cum să o împrietenesc cu câinii, cu motanul nostru foarte gelos, cum să-i fac culcuș să nu se sperie de câini și să fugă pe undeva, să nu mă pună copilul s-o caut cine știe pe unde. Cred că cel mai mult a ajutat că e prietenoasă și s-a apropiat repede de oameni. Mă distrează cum după numai două zile îmi recunoaște glasul și mă caută din privire când vorbesc, chiar dacă cel mai mult se joacă cu ea domnișorica mea.

Prima întâlnire cu Porto, motanul, a decurs destul de bine, motanul fiind preocupat mai mult să mănânce decât de ”musafir”. Bănuiesc că asta a crezut în prima seară despre ea, că apoi când a realizat că rămâne s-a cam supărat și n-a mai vrut să stea nici cu ea și nici cu noi. 

  

Câinii mei au au două ”căsuțe”. Una într-un țarc în care îi închid când trebuie să ies pe poartă cu mașina sau când am musafiri, și una pe verandă lângă ușa, unde dorm de obicei. Pe cotețul lor ”locuiește” motanul, unde își primește și masa, ferit de câini că ar rămane fără mâncare la cât de încet mănâncă. Tot acolo îi amenajasem inițial o cutie pisicuței. O izolasem de tot să nu îi fure motanul mâncarea ei cum văzusem că face. Dar s-a dovedit inventivă și a evadat de mai multe ori,prin urmare i-am făcut ușiță. Probabil cam atunci a început motanul să nu o suporte, că i-a furat locul preferat de dormit.

 

Apoi, am descoperit că poate să coboare, dar nu mai poate să urce și nu ar avea acces la mâncare. I-am mutat cutia la nivelul podelei, cu intrarea cumva ferită de accesul căinilor, chiar dacă o caută și o tot așteaptă.

Aveam emoții în privința câinilor. Nero, cătelul, a avut nevoie de câteva zile până a acceptat motanul pe care l-am adus în curte la vreo trei ani după el. Cățeaua, Bella, e de numai un an și jumatate la noi. Fiind pui, a învățat repede să acepte motanul și tot încerca să se joace cu el ( aveau cam aceeași mărime atunci). Și acum au un joc al lor de a se pândi și alerga unul pe altul. Dar nu știam cum va recționa față de pisicuță. Saptămana trecută am văzut-o alergând o pisică care a făcut greșeala să vină în curtea noastră. Am ținut câinii închiși cât de mult, lăsând pisicuța să alerge nestingherită prin curte. Le-am dat drumul când s-au pototlit și nu au mai lătrat-o ori de câte ori o vedeau.

Cât am lucrat prin grădină am purtat-o după mine unde am avut treabă, astfel încât câinii au văzut că e a noastră si că va rămâne cu noi. Cu ea în mână am trecut printre câini și i-am mai lăsat să o miroasă astfel că s-au obișnuit cu ea.

 

Acum s-au învățat unii cu alții, câinii sunt doar curioși și o miros și parcă o protejează. Bella și-a scos instictul de mamă și o spală ( mai bine zis o udă toată). A tot încercat să o ia pe sus, dar n-a stat pisica.

  

 

Mă bucur că adaptarea nu a durat la fel de mult ca la apariția motanului, iar pisicuța se face plăcută de toți ceilalți. A primit și nume, Fifi, și în curând va primi și carnet.